© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.03s...
CÂTE CEVA – Benone Burtescu[2013-09-28]PAPA FRANCIS E UN PĂCĂTOS“Sunt un păcătos”, a spus de curând papa Francis. Nici un papă nu a mai spus aşa ceva despre sine. Declaraţia ne-a luat prin surprindere şi nu ştim dacă să credem că e aşa sau nu e aşa. Personal, dacă tot trebuie să fac un efort în această “dilemă”, l-aş face în a-l crede ce a spus. E vorba desigur, de “păcătos” în sens noţional, generic, ideologic, teologic, scripturistic şi nu popular în sens de ticălos, imoral, depravat, criminal etc. Recentul “Sunt un păcătos” al papei Francis, contrariază cu atât mai mult cu cât în timp, infailibilitatea Magisteriumului, normal, era reprezentată de capul său spiritual numit “papa”. Expresia “infailibilitatea papei” a circulat pe lume mai mult de un mileniu şi ea a rămas în circulaţie chiar şi după ce Reforma Protestantă a rejectat-o în partea lumii ei până la a o numi “spiritul anticristului” care emana din titulatura VICARIUS FILII DEI, sau uneori de-alungul istoriei papale chiar “Domnul Dumnezeul nostru Papa”. Ceea ce s-a petrecut la Consiliul Vaticanului din 1870-1871 a fost doar o subliniere oficială a infailibilităţii. Hăţişul interpretativ şi mai ales explicativ al infailibilităţii a devenit aproape imposibil de comentat odată cu apariţia zicerii papei Francis despre sine, chiar dacă să presupunem că s-a referit la persoana sa şi nu la funcţia sa. În urma declaraţiei că “e un păcătos”, este neavenită adresarea cu “Sfântul Părinte” şi cu atât mai mult, cu ”Sfântul Scaun”. Nu este treaba mea la această rubrică să purific teologicitatea problemei. Mi se pare importantă însă – mai ales în peisajul profetic al zilelor noastre – vânzoleala pe care papa Francis o face prin felul său caracteristic pe care comentatorii din întreaga lume îl numesc “surprinzător”, neaşteptat. Nu ştiu dacă ad literam, vreun papă a spus despre sine că e “infailibil” – deşi au lăsat să se înţeleagă -, dar ştiu că nici unul nu a mai spus că “e păcătos”. Personal nu ştiu pe nici unul să fi spus că “cei care nu cred în Dumnezeu vor ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu, cu condiţia să fie consecvenţi în această necredinţă a lor”, aşa cum a spus actualul papă. Deşi poate cineva să spună că e o stare de probleme a zilelor noastre şi de aceea e abordată acum şi aşa, faptul că papa Francis consideră şi declară că “ne ocupăm prea mult de homosexualitate, avort, hirotonisirea femeilor, căsătoria preoţilor, etc. în defavoarea propovăduirii Evangheliei” (ca şi cum cele enumerate de el n-ar face parte din Evanghelie), stârneşte comentarii în toată lumea. Poate e bine aşa. Zice papa Francis (iarăşi, nu-mi mai este îngăduit să-i spun Sfântul Părinte), “Cine sunt eu să judec…” pentru că referirea este evanghelică. Domnul Isus a spus “N-am venit să judec lumea, ci să o salvez”, dar “sfatul evanghelic” în privinţa judecăţii finale este de dat, trebuie dat, zic alţi comentatori. Gestica papei Francis este şi ea destul de comentată. E evanghelic să speli picioarele cuiva în cadrul “comuniunii”, “Sfintei împărtăşiri” şi ca atare din când în când la Vatican se practică acest lucru, la care participă chiar papa, dar “sărutatul picioarelor” nu a fost lăsat ca amintitre a morţii Sale, de către Domnul. Comentatorii religioşi şi nereligioşi caută explicaţia gestului papei. Comentariile fac un ambitus ce înconjoară planeta, de la un exemplu suprem de umilinţă la un exemplu de”preaneprihănire” condamnată de Scriptură ca mândrie a umilinţei. Media catolică, media seculară şi poate şi de alte religii, cer cu nerăbdare un interviu papei Freancis. Îl va acorda? Un lucru este cert. De la nivelul său de căpetenie a celei mai importante religii, cea creştină, – presupunând că ortodoxia şi protestantismul cu toate ramurile lor nu fac opinie separată -, papa, oricare ar fi el (acum Francis) are puterea de a contribui la mişcarea omenirii într-o anume direcţie socială şi politică prin sentimentul religios al oamenilor. Să ne gândim şi numai dacă Reagan şi Gorbaciov nu ar fi avut în 1989 ajutorul papei, unde ne-am fi aflat global astăzi. Masele de oameni cu sutele de milioane, cu miliardele chiar, privesc spre “cuvântul”, spre”gestul” papei. Ceea ce Vaticanul face astăzi, este opus a ceea ce el a făcut în preziua Revoluţiei Franceze, sau cu mult mai devreme în istorie când dacă ar fi procedat ca acum, poate prinţii Germaniei nu deveneau protestatari. Nici un Napoleon nu se mai gândeşte azi să-l facă pe papa prizonier şi nici un general Berthier n-ar mai asculta ordinele împăratului său pentru a-l sechestra. Omenirea este săturată de politicieni, de sociologi şi de filozofi sociali, chiar şi socratişti sau platonişti. Ea vrea un exemplu şi deocamdată îl are în papa Francis. Umil cu majoritatea, fără pretenţii de sfinţenie ca şi ea, gata de comunicare şi caritate, feminismul îşi arată acordul cu el dedicându-i patentul unui parfum special, un fel de multiplicare de neoprit a maicii Thereza. Să mai lăsăm palatele – şi papa le lasă, să ne mai îmbrăţişăm fraţii – şi papa îi îmbrăţişează, să mai lăsăm elitismele – pretenţiile de sfinţenie, – şi papa zice că “e un păcătos”… etc. Bisericile creştine oricare ar fi ele sunt ale papei Francis, iudaismului îi stă bine lângă un aşa prieten, necredincioşii în Dumnezeu nu sunt eliminaţi ci incluşi în Împărăţia cerurilor, cineva mare de tot care nu judecă, ci salvează. Mai rămâne ca cei câţiva răzvrătiţi prin cine ştie ce colţuri ale lumii să se îmbuneze cumva şi ei. Urmează marele interviu. Media planetei este în fierbere. Benone Burtescu (dburtescu@aol.com) Sursa: www.InterCer.net Contor Accesări: 858, Ultimul acces: 2026-10-23 02:43:55
|
Timp total: 0.04s...
[]:1
