CÂTE CEVA - Benone Burtescu[2013-09-06]SCRISORILE PIERDUTE pe drumul spre DAMASCsau Când Dumnezeu te trimite, când Dumnezeu nu te trimite Dacă aş avea acces la prestigioasa revistă internaţională “SIGNS of the TIMES” sau chiar şi doar la mai puţin prestigioasa ei variantă în româneşte “Semnele timpului”, aş intitula sau mai cuviincios, aş propune ca numărul ei următor să se intituleze “DAMASCUS”. Aş face acest lucru nu de dragul latinizărilor, grecizărilor, slavonizărilor sau englizărilor faimoase în desfăşurarea Limbii Române care mi-este mult mai dragă, ci pentru ca importanţa profilului profetic să fie pusă mai bine în evidenţă. Adică Damascul de când lumea, cel din istoria milenară a ei, cel de azi, cel de “mâine” să fie cât mai subliniat în discursul propus. Nu i-aş estompa importanţa punând lângă el reclama pentru fulgii de ovăz, deşi aşa ceva am mâncat în dimineaţa acestei zile, nici cu frumoasa staţiune Herghelia, cu toate că tare mi-ar plăcea să stau pe acolo vreo săptămână. Ieri, o comentatoare de televiziune de partea siriană, ne-a amintit că Damascul este unul dintre cele mai vechi oraşe ale lumii. Aşa este. Nu este frumoasă replica “şi ce dacă”, dar frumoasă, nefrumoasă, ea poate fi dată. Să ne grabim însă spre esenţial. Ne aflăm şi azi – ca întotdeauna -, în cadrul zicerii biblice “Dumnezeu răstoarnă şi pune pe împăraţi”. Face acest lucru cum crede El de cuviinţă. El a zis lui Ilie: “Du-te, întoarce-te pe drumul tău prin pustie până la Damasc, şi când vei ajunge, să ungi pe Hazael ca împărat al Siriei“. Proorocul a făcut aşa. Nu a pierdut sticluţa cu untdelemn pe drumul spre Damasc. Era trimisul Domnului. Un netrimis al Domnului, Saul din Tars, mergea pe acelaşi drum spre Damasc, dar cu “misiunea” de a-i persecuta pe cei care umblau pe Calea credinţei. Avea la el nişte “scrisori” de împuternicire să facă acest lucru. Mai era puţin şi intra în cetate, dar în încumetarea mândriei lui, nu s-a petrecut aşa. “Lumina” l-a orbit, şi când te orbeşte “lumina” totul se schimbă, chiar dacă ochii par a fi deschişi. A intrat în Damasc nevăzând nimic, dus de mâini de slujitorii lui. Cum îşi închipuia el “intrarea triumfală” în Damasc, cu doldora de scrisori de acreditare? Cel mai probabil, aceste scrisori s-au pierdut ca fără nici o valoare prin nisipul ultimei părţi a pustiului de dinaintea porţilor cetăţii. Mare este istoria Damascului şi demnă de învăţătură, de la un capăt al timpului la celălalt. Într-o împrejurare de război, slujitorul lui Elisei, profetul Domnului, s-a îngrozit văzând numărul oştirii şi cailor şi carele sirienilor şi a strigat către stăpânul său “Ah! domnul meu, cum vom face”? Este strigătul tipic omului la ceea ce vede el. Proorocul s-a rugat Domnului “Doamne, deschide-i ochii să vadă”! Şi “a văzut muntele plin de cai şi de cară DE FOC împrejurul lui Elisei”. Am subliniat acest “DE FOC” pentru a-i vedea însemnătatea tehnică modernă şi pentru a o descifra în profeţia apocaliptică de acum, “capetele cailor erau ca nişte capete de lei, şi din gurile lor ieşea FOC, fum şi pucioasă”, după ce puţin mai înainte citim “Aveau nişte platoşe ca nişte platoşe de FIER şi VUIETUL pe care-l făceau ARIPILE lor, era ca vuietul unor CARE trase de mulţi CAI, care se aruncă în LUPTĂ”. O fi trecut şi proorocul Iona prin Damasc în drumul său spre Ninive sau l-a ocolit sau Duhul Domnului l-a mutat direct acolo, nu ştiu. Ştiu doar că deşi nu se poate spune că “toate drumurile duc la Damasc” precum s-a spus despre Roma în zilele ei de glorie, nu cred că este greşit a spune azi “multe drumuri duc la Damasc”, pe o geografie profetică la zi, chiar dacă Isaia 17 nu este aşa cum l-ar vedea slujitorul proorocului până să i se deschidă ochii de către Domnul. Ochii însă, nu i se deschid nevăzătorului până ce el nu strigă: “Ah! domnul meu, cum vom face”?, adică până ce nu se aşează în planul divin. Ce bine că proorocul Ilie nu a pierdut prin pustie pe drumul spre Damasc sticluţa cu untdelemnul ungerii lui Hazael ca împărat al Siriei, căci e de învăţat că împăraţii pot fi puşi şi prin “ungere”, o practică ce se pare niţel învechită, dar de preferat. Ce bine că Saul din Tars a pierdut scrisorile de persecutare a “creştinilor” din Damasc prin nisipurile aceluiaşi drum de pustiu până să intre pe porţi în cetate. Ce bine că avem posibilitatea să preţuim semnele timpului nostru privindu-le în istoria aceluiaşi nume, aceleiaşi geografii concrete şi simbolice, şi că avem posiblitatea să nu greşim mai departe, ci să strigăm la Domnul să ne dea vederea cea bună. Este ca o abecedare în marele dicţionar profetic. După cum nici vorbă de “concluzii profetice”, la fel de nici vorbă de abandonare a profeţiilor care ne orbesc cu împlinirea lor. Într-un anume fel – fiecare în felul lui – lumea este din nou şi poate pentru ultima dată la porţile Damascului. Benone Burtescu Sursa: www.InterCer.net Contor Accesări: 706, Ultimul acces: 2026-10-22 00:01:55
|
Timp total: 0.04s...
[]:1