© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.03s...
Sărbătoarea Sfântului Antonie cel Mare la Curtea Veche[2013-01-17]Biserica Domnească - Paraclis Patriarhal - Sfântul Anton – Curtea Veche din Capitală îşi sărbătoreşte, în fiecare an la 17 ianuarie, ocrotitorul spiritual, pe Sfântul Antonie cel Mare, a cărui icoană făcătoare de minuni se află în acest sfânt lăcaş. Anul acesta, bucuria duhovnicească a sărbătorii a fost sporită de prezenţa Patriarhului României în mijlocul credincioşilor acestei parohii. Sute de credincioşi au participat, cu ocazia celui de-al doilea hram al celei mai vechi biserici din Bucureşti, la Sfânta Liturghie oficiată de către Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop Vicar Patriarhal, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi.La finalul Sfintei Liturghii, în cuvântul de învăţătură adresat credincioşilor prezenţi, Patriarhul României a elogiat personalitatea părintelui monahilor, Sfântul Cuvios Antonie cel Mare: „Astăzi Biserica noastră prăznuieşte pomenirea Sfântului Cuviosului părintelui nostru Antonie cel Mare, considerat a fi părintele monahismului atât în Biserica Răsăriteană cât şi în cea Apuseană. Sfântul Antonie cel Mare este cunoscut ca un părinte nevoitor şi în acelaşi timp foarte înţelept. El s-a născut într-o familie de oameni bogaţi, nu numai bogaţi material, ci şi bogaţi în credinţă, pe la anul 250 sau 251 locul său de naştere era un sat Coma, aproape de cetatea Herakleopolis din Egiptul de Sus. Acest părinte egiptean născut într-o familie de creştini bogaţi a învăţat de la părinţii săi credinţa în Iisus Hristos şi iubirea faţă de Hristos. Atunci când a sosit vremea să fie trimis la şcoală el a refuzat, deoarece în şcolile din timpul său foarte adesea tinerii învăţau şi multe lucruri rele care nu erau conforme cu învăţătura şi morala creştină. De aceea, el a preferat să rămână doar cu învăţătură primită de la părinţi şi cu citirea Sfintei Scripturi. Tinereţea sa a trăit-o în simplitate, dar la vârsta de 20 de ani părinţii lui au trecut la Domnul şi mergând el într-o zi la biserică a auzit cuvintele pe care Mântuitorul Iisus Hristos le-a spus tânărului bogat din Evanghelie: ‘Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, împarte-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi’. El a considerat că aceste cuvinte i se adresează lui direct pentru că era un tânăr bogat. S-a hotărât să vândă tot ceea ce avea şi a lăsat doar o parte pentru sine şi pentru sora sa. Mai târziu a hotărât ca sora sa să fie dată în grija unei comunităţi de fecioare creştine ceea ce însemna că era totuşi o formă de monahism înainte de el, dar el a dat o pecete spirituală profundă monahismului şi s-a hotărât să devină pustnic. Mai întâi şi-a făcut o colibă nu departe de sat şi se ruga mult, postea, se nevoia şi se purta foarte frumos cu oamenii care veneau la el şi de aceea era iubit de mulţi dintre locuitorii satului. Când a început marea vijelie a ispitelor tinereţii legate de ispitele plăcerilor trupeşti atunci pentru a lupta mai bine s-a îndepărtat de sat şi şi-a făcut locuinţă în unele cavouri dintr-un cimitir păgân. Acolo s-a luptat foarte mult nu numai cu gândurile, ci şi cu unele ispite care veneau de la diavoli şi care vroiau să-l înfricoşeze ca să înceteze viaţa de pustnic. A ajuns uneori în situaţii aproape disperate pentru că se simţea singur şi nu mai avea putere, dar Dumnezeu l-a ajutat şi el a întrebat: ‘Doamne unde erai când mă luptam? Şi un glas i-a răspuns: Eram aproape de tine şi te ajutam să nu cazi în deznădejde’. Sfântul Antonie s-a nevoit lângă sat şi mai departe de satul său timp de 15 ani. La vârsta de 35 de ani a hotărât să meargă mai departe şi anume, în munţi. S-a aşezat într-o cetate părăsită care se afla pe colina unui munte. Acolo a vieţuit 20 de ani în post, rugăciune şi mânca pâine uscată şi bea puţină apă, căci cineva îi aducea de două ori pe an pâine uscată care se putea conserva”. Sfântul Antonie cel Mare vedea duhovniceşte viaţa oamenilor şi starea sufletului omului Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a mai subliniat faptul că Sfântul Antonie cel Mare era foarte căutat de oameni pentru darurile sale: „După 20 de ani a început să simtă binecuvântarea harului lui Dumnezeu pentru că primit o înţelepciune deosebită şi darul vindecării, darul sfătuirii oamenilor ca să meargă pe calea mântuirii şi darul vindecării de boli. Când s-a întărit duhovniceşte şi s-a luminat cu harul lui Dumnezeu ca urmare a 35 de ani de nevoinţă a coborât în cetate pentru a apăra pe creştinii care erau persecutaţi şi voia el însuşi să devină martir în timpul împăraţilor Diocleţian şi Maximian. Însă Dumnezeu l-a cruţat şi nu a permis ca el să fie martir pregătindu-l pentru altă lucrare. După o vreme, în anul 306, Dumnezeu a rânduit ca să vină la conducerea Imperiului Roman Împăratul credincios Constantin, adică Sfântul Constantin cel Mare, care prin Edictul de la Milano din 313 a dăruit libertate creştinilor în înţelesul că fiecare om era liber să urmeze religia pe care o doreşte şi în acest fel creştinii nu au mai fost persecutaţi. Sfântul Antonie a devenit cunoscut în Răsărit şi în Apus, în tot Egiptul, dar şi în alte provincii ale Imperiului Roman. Veneau oameni simpli şi oameni învăţaţi la el ca să îi ceară sfatul. Chiar din familia imperială a Sfântului Împărat Constantin şi a fiilor săi au venit să ceară cuvânt de folos pentru împărat şi pentru familie şi el a răspuns că cei care conduc trebuie să fie iubitori de oameni, drepţi, să facă dreptate şi să ajute pe cei săraci. Nu la mult timp după această încetare a persecuţiilor împotriva creştinilor a apărut o mare tulburare şi anume, Arie din Alexandria, un preot eretic care învăţa poporul că Hristos nu este Dumnezeu cu adevărat, ci doar o făptură sfinţită sau îndumnezeită. Atunci Sfântul Antonie a coborât din munte şi a îndemnat poporul ca să păstreze credinţa cea adevărată, credinţa ortodoxă şi să mărturisească că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Cel Veşnic Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor. Această mărturisire a dreptei credinţe a fost foarte importantă. Deci, când Biserica era în persecuţie Sfântul Antonie a coborât din munte, când Biserica era în primejdie de a pierde dreapta credinţă a coborât din munte, el şi cei care îl urmau. În pustia Egiptului în jurul lui s-au adunat o mulţime de monahi, mii de colibe ale monahilor au fost făcute acolo. El nu stătea tot timpul cu mulţimile pentru că se împrăştia, dar ucenicii lui primeau mulţimile şi el se arăta lor din când în când şi îi sfătuia. Sfântul Antonie cel Mare după aceea s-a retras şi mai în singurătate şi venea mai rar în mulţime, însă se ruga mai mult. Avea darul vindecării şi de la distanţă, nu numai din apropiere. Avea darul vederii, al profeţiei şi al cunoaşterii vieţii omului şi a gândurilor. Avea darul de a realiza când cineva murea ce suflet avea. Vedea duhovniceşte viaţa oamenilor şi starea sufletului omului, vedea câtă lumină este adunată în sufletul omului rugător sau nevoitor. Deci, Sfântul Antonie cel Mare a primit aceste multe daruri nu atât de mult pentru sine, ci pentru a slăvi pe Dumnezeu lucrător în el şi pentru a ajuta pe semeni”. Un mare luminător şi un mare rugător pentru cei care sunt nevoitori Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a mai apreciat faptul că Sfântul Cuvios Antonie cel Mare trăieşte profund Evanghelia lui Hristos: „Între ucenicii săi a fost şi marele Atanasie, Arhiepiscopul Alexandriei, mare apărător al credinţei ortodoxe împotriva ereziei ariene care de patru ori a fost scos din scaun şi se ascundea prin morminte. Sfântul Atanasie, fiind ucenicul Sfântului Antonie cel Mare, cunoscându-l îndeaproape a scris viaţa Sfântului Antonie care a fost făcută cunoscută în toată Biserica lui Hristos, atât în Răsărit cât şi în Apus. La moartea sa, la vârsta de 105 ani, deci prin anul 356, a dăruit haina sa, rasă cum am zice astăzi, şi cojocul său, unui episcop care se numea Serapion şi era ucenic de-al său. Şi a cerut ca nimeni să nu ştie unde este mormântul său ca şi Moise de altădată a ţinut ca să nu fie cunoscut mormântul său pentru a nu fi lăudat şi pentru a nu se certa ucenicii pentru sfintele lui moaşte. Sunt icoane făcătoare de minuni ale lui cum avem şi în această biserică şi el este prezent prin rugăciunile sale din cer în icoanele sale atunci când oamenii cu evlavie şi cu multă dragoste şi preţuire faţă de el se roagă lui şi îi cer ajutorul. Sfântul Antonie cel Mare ca părinte însă al monahismului rămâne în Ceruri un mare luminător, dar şi un mare rugător pentru cei care sunt nevoitori. El ne arată că monahismul este o altă formă de mucenicie, e o altă formă de răstignire. Nu mai este răstignirea şi mucenicia sângeroasă, ci este mucenicia ostenelilor. De aceea, a mai fost numit monahismul sau viaţa călugărească mucenicie albă, adică nu prin sânge, ci prin sudoare, prin osteneală, prin nevoinţe. Sfinţii Cuvioşi sunt imediat cinstiţi după Sfinţii Martiri pentru că există o iubire jertfelnică şi în mucenicul smerit şi în călugărul smerit care nu se laudă niciodată cu nevoinţele sale, dar Dumnezeu le cunoaşte. Monahul cu adevărat bineplăcut lui Dumnezeu este cel care arată prezenţa harului lui Dumnezeu în el prin răbdare, prin rugăciune, prin milostenie, prin răstignirea patimilor egoiste. Ce învăţăm în mod deosebit de la Sfântul Antonie cel Mare? Deşi este părintele monahismului el e învăţător pentru toată lumea pentru că trăieşte profund Evanghelia lui Hristos în care se regăseşte şi sfatul Mântuitorului ‘Dacă vrei să fii desăvârşit mergi şi vinde averea ta, împarte-o săracilor şi vei avea comoară în cer şi apoi vino şi urmează-Mi’. Nu i-a spus mergi pe drumuri, ci vino şi urmează-Mi. Ai renunţat la ceva trecător şi limitat şi primeşti pe Cineva în schimb netrecător şi nelimitat. Ai renunţat la bogăţiile trecătoare şi limitate şi primeşti bogăţia cea nesfârşită a iubirii veşnice a lui Hristos şi a Preasfintei Treimi”. Creşterea copiilor în timp de sărăcie este o mucenicie, o dăruire de sine, o jertfă „Acesta este schimbul pe care îl propune Mântuitorul Iisus tânărului bogat. Totuşi, Sfântul Antonie s-a întrebat ‘Doamne, ce vrei să fac ca să fiu mai bun şi dacă mai este cineva mai bun decât mine să-l cunosc pe acela’. Şi Dumnezeu i-a spus există un cizmar care are familie şi care e mai bun decât tine, se roagă de trei ori pe zi şi împarte din câştigul lui şi săracilor. Deci, o parte pentru familie şi o parte pentru săraci. Acesta te-a întrecut. Cum l-a întrecut? Ei bine în smerenie, pentru că cizmarul nu şi-a pus niciodată întrebarea dacă este cineva mai bun decât el, ceea ce înseamnă că poţi să fii sfânt nu numai în pustie, ci şi acasă. Dacă îţi faci datoria de creştin pentru că şi creşterea copiilor în timp de sărăcie este o mucenicie, este o dăruire de sine, o jertfă. Deci, fie că omul se căsătoreşte şi are familie şi îşi răstigneşte egoismul şi nu mai trăieşte doar pentru sine, ci împreună cu familia şi pentru familie şi pentru cei din jur, pentru săraci, pentru cei care sunt mai nevoiaşi decât el, fie că se călugăreşte şi iarăşi, nu trăieşte egoist pentru sine, ci pentru familia spirituală care este mănăstirea şi pentru pelerinii sau închinătorii care vin la mănăstire. De aceea, Biserica Ortodoxă, deşi preţuieşte foarte mult monahismul nu dispreţuieşte căsătoria. Dacă nu ar fi familii creştine bune nu am avea nici tineri care să vină la mănăstire. Deci, familia creştină a contribuit la educaţia creştină a Sfântului Antonie şi prin aceasta el a format o familie mai mare, spirituală, duhovnicească, familia monahală. Deci, nu se poate trăi egoist în afară de familie, fie familia conjugală, fie familia monahală. De aceea, în Scriptură s-a spus ‘Vai celui singur’, adică nu celui singur că este singur, ci celui care nu gândeşte decât la sine, dar călugărul chiar dacă e singur în pustie şi se roagă lui Dumnezeu şi se roagă pentru sănătatea şi mântuirea întregii lumi el nu este singur. El se află la o anumită distanţă geografică, dar nu este singur. Duhovniceşte se află în comuniune, în legătură cu Dumnezeu, cu îngerii, cu toţi sfinţii şi cu oamenii care se roagă. De aceea, monahii au fost numiţi rugători ai neamului sau rugători pentru popor”, a mai explicat Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Înţelepciunea smerită vine din rugăciune, din înţelepciunea lui Hristos De asemenea, Preafericirea Sa a evidenţiat faptul că „Sfântul Antonie deci este rezultatul unei familii creştine care la rândul său a creat o familie duhovnicească mare şi care s-a răspândit de-a lungul veacurilor. Cum un om care a fugit de lume şi s-a retras din localitate, stătea prin morminte şi apoi s-a retras în munte a ajuns să fie căutat de atâta lume? Cum el care fugea de lume devine după 35 de ani de nevoinţă un om după care fuge lumea? Adică lumea fugea spre pustie pentru că s-a unit cu Dumnezeu prin nevoinţă, prin post, prin rugăciune şi lumea nu venea după un om simplu, chiar dacă era simplu, ci după un om purtător de Dumnezeu. De aceea, în rugăciunile Bisericii Ortodoxe sfinţii cuvioşi care se roagă neîncetat cu mintea sunt numiţi ‘Sfinţi Cuvioşi de Dumnezeu purtători Părinţi ai noştri’. Deci, pentru că a devenit de Dumnezeu purtător lumea venea să-i ceară sfat înţelept, dar înţelepciunea lui nu era din cărţi, ci înţelepciune din înţelepciunea lui Dumnezeu împărtăşită lui de Dumnezeu prin rugăciune. Deci, omul poate să fie cultivat, înţelept într-o anumită măsură din cărţi, dar înţelepciunea cea mai profundă, înţelepciunea smerită vine din rugăciune, din înţelepciunea lui Hristos Care este numit Cuvântul şi înţelepciunea lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură”. Lupta fiecărui creştin este eliberarea de lăcomia de avere, lăcomia de plăcere şi lăcomia de putere „Sfântul ajunge să fie purtător de Duhul Sfânt sau de Dumnezeu în măsura în care a renunţat la duhul lumesc care în general e un duh egoist şi prima luptă a Sfântului Antonie cel Mare de eliberare din Duhul lumesc a fost eliberarea de lăcomia de avere. A vândut averile, le-a împărţit săracilor şi a găsit în Hristos cea mai mare comoară, comoara mult căutată. A doua luptă a lui de eliberare, pentru că nu luptă cu alţii, ci luptă cu sine, cu natura umană egoistă, căzută, păcătoasă din sine. E mai uşor să lupţi împotriva celor din jur decât să lupţi împotriva propriului egoism fiindcă noi avem tendinţa de a justifica comportamentul egoist. Sfântul Antonie nu îl justifică, ci îl răstigneşte ca să simtă apoi puterea înviere. A doua luptă de eliberare duhovnicească pe care o duce este eliberarea de lăcomia de plăcere. Şi a treia este eliberarea de lăcomia de putere. Chiar puterea duhovnicească, ispita de a fi vedetă, de a avea o mulţime de fii duhovniceşti care se supun lui. De aceea, se retrăgea în munte şi-i mai lăsa singuri ca ei să nu-şi pună nădejdea doar în Avva Antonie, ci în primul rând în Dumnezeu. Deci, eliberarea de lăcomia de avere, lăcomia de plăcere şi lăcomia de putere. Acesta este şi sfatul Sfântului Ioan Evanghelistul. Aceasta este lupta fiecărui creştin, dar călugării duc o luptă mai abruptă, mai directă, ceilalţi urcă în vârful muntelui pe serpentine. Sfântul Antonie urca de-a dreptul pe scurtătura foarte abruptă ceea ce ne face să îl numim un fel de alpinist spiritual dar nu exterior, ci interior, că urcarea sau urcuşul este mai întâi interior”, se arată în cuvântul Preafericirii Sale. Răstignirea duhovnicească conduce la pacea şi bucuria lui Dumnezeu Totodată, Patriarhul României a mai spus că „Prin acest urcuş, Sfântul Antonie cel Mare este părintele monahismului nu pentru că a fost primul dintre călugări, deoarece mai erau şi înaintea lui, dar el a adunat în jurul lui cei mai mulţi călugări până la el pentru că a confirmat prin viaţa sa biruinţa duhului asupra trupului şi nu e vorba de fizic, ci gândirii egoiste trupeşti. Sfântul Apostol Pavel spune că faptele trupului nu sunt cele doar legate de trup. El spune invidia, certurile, gâlcevile sunt fapte trupeşti. Invidia zice că e o faptă trupească pentru că este una egoistă. Iubirea este o faptă duhovnicească pentru că nu se gândeşte doar la sine, ci şi la alţii. Deci, în Sfântul Antonie cel Mare se pune în practică tot ceea ce este recomandat în Evanghelie ca fiind biruinţă asupra păcatului şi bucurie a învierii sufletului din moartea păcatului încă din lumea aceasta ca pregătire pentru învierea de obşte şi intrarea în Împărăţia Cerurilor. Este mare nevoie de oameni care trăiesc Evanghelia printr-o răbdare şi o stăruinţă continuă. Ceea ce e mai greu în viaţa călugărească şi în viaţa creştină e să faci binele tot timpul, nu doar din când în când. Să fii milostiv nu numai la Paşti şi la Crăciun, ci tot timpul. Şi să te consideri pe tine inferior celorlalţi. Aceasta este răstignirea duhovnicească, dar numai cei care se străduiesc să lupte astfel simt şi pacea şi bucuria lui Dumnezeu”. Sfântul Antonie cel Mare – modelul părintelui duhovnicesc care apoi a fost multiplicat într-o mulţime de sfinţi monahi, dar şi sfinţi preoţi de parohie „În concluzie, Sfântul Cuvios Antonie cel Mare a pacificat fiinţa sa, a adus la o pace interioară mintea şi trupul în relaţia lor cu Dumnezeu. Şi pentru că s-a umplut de pace, de înţelepciune şi lumină putea dărui pace sufletească, lumină şi înţelepciune celor care veneau la el. Deci, în Sfântul Antonie cel Mare avem modelul părintelui duhovnicesc care apoi a fost multiplicat într-o mulţime de sfinţi monahi, dar şi sfinţi preoţi de parohie. În lume, cei mai mulţi oameni nu se mântuiesc în mănăstire, ci în parohie. Se nasc, se botează în Biserică, se cunună, se înmormântează de către Biserică. Deci, Hristos Domnul cheamă pe unii să fie monahi, iar pe alţii să fie mireni duhovniceşti. De aceea, Biserica Ortodoxă, mai ales Biserica Ortodoxă Română nu a pus niciodată în opoziţie parohia şi mănăstirea. Ele sunt două mâini misionare ale lui Dumnezeu prin care El lucrează în lume. Parohiile susţin adesea mănăstirile din punct de vedere material, iar mănăstirile cu viaţă duhovnicească mai bogată susţin parohiile. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să iubim pe sfinţii Săi şi să învăţăm de la ei cum au devenit purtători de har şi luminători ai lumii”, a încheiat Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române. La final, Patriarhul României a oferit mai multe cărţi liturgice şi misionare lăcaşului de cult şi a felicitat preoţii slujitori pentru întreaga activitate. La rândul său, Părintele paroh Gheorghe Zaharia a oferit Preafericirii Sale o icoană cu chipul Sfântului Antonie cel Mare. „Mulţumim pentru acest dar şi desigur, noi încercăm să venim în fiecare an aici pentru că este parohia din eparhie care ajută cel mai mult Patriarhia şi Arhiepiscopia Bucureştilor. Parohia Sfântul Anton-Curtea Veche este cea mai harnică şi darnică în ceea ce priveşte ajutorarea lucrării misionare, nu numai pentru Centrul de Presă Basilica, dar şi ajutorarea unor oameni care au nevoie de ajutor rapid în situaţii de urgenţă. Este o binecuvântare de la Dumnezeu asupra parohiei atunci când şi parohia arată binecuvântarea lui Dumnezeu pentru alţii printr-o formă de ajutorare constantă”, a spus Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Credincioşilor prezenţi Preafericirea Sa le-a oferit iconiţe cu chipul ocrotitorului bisericii de la Curtea Veche. Sfântul Antonie cel Mare a devenit ocrotitorul bisericii de la Curtea Veche după incendiul din 23 martie 1847 când Biserica Sfântul Anton din apropierea bisericii de la Curtea Veche a ars în întregime. Biserica are şi un muzeu parohial care deţine o icoană cu Sfânta Treime la Stejarul Mamvri de la 1715, realizată în timpul domnitorului Ştefan Cantacuzino, care face parte din catapeteasma veche a bisericii. De asemenea, mai există în muzeul bisericii o anaforniţă dăruită bisericii de Sfântul Constantin Brâncoveanu, precum şi alte obiecte de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi din întreg secolul al XIX-lea. Sursa: www.Catholica.ro Contor Accesări: 10000, Ultimul acces: 2026-10-18 06:34:35
|
Timp total: 0.04s...
[]:1
