Scrisoarea emoţionantă a unui copil bolnav de cancer către Dumnezeu, de PS Benedict Bistriţeanul

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Scrisoarea emoţionantă a unui copil bolnav de cancer către Dumnezeu, de PS Benedict Bistriţeanul

[2024-02-15]

de Andrei Ursulean

Preasfinţitul Părinte Benedict Bistriţeanul a ales să marcheze Ziua Internaţională a copilului bolnav de cancer printr-un text mai puţin obişnuit.
El însuşi fiind angrenat într-un proiect dedicat copiilor cu afecţiuni grave, Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului a alcătuit o scrisoare venită din partea unui copil bolnav de cancer şi adresată lui Dumnezeu.
Scrisoarea pare inspirată de romanul pentru copii „Oscar şi tanti roz” scris de Eric-Emmanuel Schmitt. În roman, Oscar scrie scrisori către Dumnezeu în timpul tratamentului său pentru boală. Aceste scrisori reprezintă o formă de exprimare a gândurilor, emoţiilor şi întrebărilor sale profunde legate de viaţă, boală şi sensul existenţei. Prin aceste scrisori, Oscar îşi exprimă temerile, speranţele şi înţelegerea în evoluţia sa personală în timpul perioadei dificile pe care o traversează.
Felix, copilul bolnav care semnează scrisoarea, are misiunea de a nu fi supărat şi îi împărtăşeşte lui Dumnezeu dificultăţile în menţinerea bucuriei. El rememorează, în special, întâlnirile cu părintele Lori, care le vorbeşte copiilor despre Sfântul Mucenic Hristofor, ocrotitorul centrului de paliaţie pediatrică încă în construcţie în Cluj.
Textul integral:
Dragă Doamne,
De ziua mea am primit o sticluţă cu capsule mici pe care scrie 100% love, adică dragoste, în caz că ai uitat engleza. Şi, pe lângă pastilele pe care doamna doctor mi le dă ca să nu mă mai doară nimic, mama îmi aminteşte în fiecare zi să deschid şi o capsulă verde sau roşie, roz sau galbenă, mov sau albastră din sticluţă, şi să citesc mesajul dinăuntru. Scrie tare mic, de abia văd.
Aşa am făcut şi azi. Eram cam supărat, pentru că prietenul meu din salonul 5, Teo, nu s-a simţit bine şi n-a putut ieşi afară să ne jucăm. Mama lui mi-a spus că are nevoie de odihnă. Aşa că, m-am întors în salonul meu, am scos o capsulă din sticluţă şi pe un bileţel minuscul scria: „Azi nu eşti supărat!”. Hmmm… cum să fac? Ce-i drept, toţi sunt drăguţi cu mine, îmi oferă ce vreau eu, îmi fac toate poftele, îmi aduc cărţi de poveşti, dulciuri sau jucării. Dar nu pot merge la şcoală, iar bunicii mă aşteaptă să dau de mâncare la găini. Au şi un căţel pe nume Coco. E tare năstruşnic. Cred că îmi simte lipsa. Îmi e dor de toata astea… E greu să nu fii trist. În plus, acum sunt bine, dar există zile când mă simt obosit şi mă doare tare burtica.
Nici nu ar fi aşa de rău dacă nu aş vedea-o uneori pe mama plângând. Am prins-o pe furiş. Cred că şi ea ar vrea să mergem acasă. Însă doamna doctor, „Mrs. Mire”, ne convinge în fiecare zi să mai stăm. E chiar drăguţă, îmi povesteşte despre eroi, despre luptători, şi cum că numai cei curajoşi pot să câştige premiul cel mare. Ea zice că eu pot fi unul dintre ei. Ce-i drept, mai în şoaptă îmi spune şi că eroii mai pierd câte-o luptă, şi asta, mai ales, atunci când mă vede trist. Dar, până la urmă, îmi spune „dacă nu ne lăsăm, putem învinge. În echipă”. Şi echipa e formată din cei mai buni – mama, tata, Mrs. Mire, Teo şi ceilalţi prieteni din spital – George, Peti şi Leo. Pe lângă ei, le-am inclus şi pe doamnele asistente Ani şi Cătă. Sunt mereu vesele şi niciodată nu pică testul. Mă întrebi – care test? Tocmai cel de pe răvaş: „Azi nu sunt supărat!” Echipa are rolul de a ne înveseli, dacă vreunul dintre noi este trist.
De obicei îmi iese, dar uneori mă simt foarte obosit. Şi bătrân. Că aşa mi-a zis bunicul când l-am întrebat de ce nu poate alerga cu mine: „Sunt bătrân”. Când nu pot alerga, îmi imaginez că şi eu sunt bătrân, de 100 de ani. Nu e prea frumos să îmbătrâneşti. Noroc că, a doua zi, parcă iar devin din nou copil. Pot alerga, ce-i drept nu foarte mult. Zâmbetele celor din echipă mă ajută. Le-am şi spus: „Dacă nu zâmbiţi, eu vreau să îmbătrânesc repede şi să mor. Nu îmi place să vă văd trişti”. Noroc că mai tot timpul sunt veseli, se îmbracă în toate culorile şi au bomboane bune în buzunar.
Am uitat să îţi povestesc de Părintele Lori. Vine la noi în fiecare zi. E îmbrăcat în negru, dar ştie să îmbrăţişeze. Are braţele mari şi încăpem cu totul în ele. Uneori chiar mai mulţi. Când ajunge pe palier, fugim toţi imediat la el. Ne-a zis că are un prieten bun. Îl cheamă Hristofor. De altfel, aşa îi zice şi la palatul unde locuim noi acum. Şi că e puternic, că îi poate purta pe toţi pe umeri, că îi poate trece de pe un mal al râului pe celălalt, că îi poate salva de prin prăpastii sau de prin alte locuri periculoase. Ba, mai mult, ne-a mai povestit că, odată, te-a purtat chiar şi pe Tine. Ne-a arătat o imagine tare frumoasă cu el şi cu Tine pe umerii lui. O purta la piept. Eraţi tare bucuroşi împreună. Şi ne-a mai zis că, atunci când suntem obosiţi şi ne vine să dormim, putem să ne cuibărim în braţele lui mari şi moi. Uneori încerc asta şi îmi face bine. Închid ochii şi visez. Şi ajung foarte departe, acasă, la bunici, la şcoală, dar şi într-o altă lume, despre care Părintele Lori ne vorbeşte din Cartea cărţilor. E convingător şi zice că toţi o vom explora odată, ca astronauţii. Unii, mai curajoşi, mai devreme, alţii, cărora le e frică, mai târziu. Mie nu-mi este frică. Deloc. Cred că şi eu m-am împrietenit cu Hristofor, prietenul Părintelui Lori, dar şi al Tău. Vreau şi eu să devin puternic ca şi el şi să-i ajut pe ceilalţi copii să treacă prăpastia. Mă simt în stare. Şi ştiu că şi Tu mă vei ajuta.
Ce să îţi mai spun acum? Cred că e destul. M-am cam lungit. Mi se întâmplă asta destul de des. În plus, am cam obosit. Ştii, în ultima vreme, obosesc repede… Îmi închipui că şi Tu ai putea fi obosit, că am auzit că eşti bătrân. A, nu. Totuşi ar mai fi ceva. Să ai grijă de mama şi de tata, de bunicul şi bunica, şi toţi de pe aici, că sunt buni cu mine şi mă fac să zâmbesc… Şi de Teo, de George, de Peti şi de Leo. De Mrs. Mire, de Ani şi Cătă. Şi de Părintele Lori. Şi să ai grijă, mai ales, de Tine, că fără Tine mi-ar fi tare greu…
Iar dacă adorm, mi-ar plăcea ca Tu să mă trezeşti… Pe curând!
Al Tău,
Felix
Împreună, pentru copiii suferinzi, ca o familie tot mai mare. Dacă nu suntem bolnavi, nu este din întâmplare, ci pentru că Dumnezeu ne cheamă să participăm la suferinţa celuilalt, dintre cei mai mici – cu cuvintele noastre, cu braţele noastre, cu ceea ce avem sau, mai ales, cu ceea ce suntem, cu bucuria de a le sta alături. Deviza zilei să fie: „Azi nimeni nu este trist!”
† BENEDICT Bistriţeanul
Episcop vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 377, Ultimul acces: 2026-10-18 10:57:12

Timp total: 0.04s...

[]:1