Scrisoarea #148, 2023, miercuri, 25 octombrie: Francisc

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Scrisoarea #148, 2023, miercuri, 25 octombrie: Francisc

[2023-10-25]

Scrisoarea #148, 2023, miercuri, 25 octombrie: Francisc

Iată textul discursului Papei Francisc la Sinodul despre Sinodalitate în această dimineaţă, 25 octombrie.

Am menţionat în ultima mea scrisoare că voi include acest text în întregime, apoi am inclus doar un scurt fragment.

Deci, iată, ca un tip de amendament la scrisoarea respectivă, textul complet al acestei declaraţii a Papei Francisc la Sinod.

Declaraţia a fost făcută în spaniolă; aceasta este propria mea traducere neoficială în engleză. Fac şi câteva observaţii, notate ca note... —RM
Declaraţia Papei Francisc în faţa celei de-a XVI-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor

25 octombrie 2023

De Papa Francisc

În această după-amiază, în cadrul celei de-a 18-a Congregaţii Generale a celei de-a 16-a Adunări Generale a Sinodului Episcopilor, Sfântul Părinte Francesco a susţinut o intervenţie al cărei text este publicat mai jos:

Îmi place să mă gândesc la Biserică ca la un popor credincios al lui Dumnezeu, sfânt şi păcătos, un popor chemat şi chemat cu forţa fericirilor şi a lui Matei 25. Isus, pentru Biserica sa, nu şi-a asumat niciuna dintre schemele politice ale sale. timp: nici farisei, nici saducheilor, nici esenienilor, nici zeloţilor. Fără „corporaţie închisă”; pur şi simplu preia tradiţia lui Israel: „Voi veţi fi poporul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul vostru”.

Îmi place să mă gândesc la Biserică ca la acest popor simplu şi smerit care umblă în prezenţa Domnului (poporul credincios al lui Dumnezeu).

Acesta este simţul religios al poporului nostru credincios.

Şi spun oameni credincioşi pentru a nu cădea în numeroasele abordări şi scheme ideologice cu care realitatea poporului lui Dumnezeu este „redusă”.

Pur şi simplu oameni credincioşi, sau, de asemenea, „sfinţi oameni credincioşi ai lui Dumnezeu” pe drum, sfinţi şi păcătoşi.

Şi Biserica este aceasta.

Una dintre caracteristicile acestui popor credincios este infailibilitatea lor; da, ea [acest „popor credincios”] este infailibil în a crede. („ In credendo falli nequit ,” [„în credinţa nu poate greşi”] spune Lumen Gentium 9).

[ Notă : Aici am căutat textul Vatican II despre Biserică drept „Lumina naţiunilor” ( Lumen Gentium) pentru a vedea contextul acestui citat şi am constatat că nu este în Lumen Gentium 9, ci mai degrabă în Lumen Gentium 12. Acest alineat va avea următorul cuprins:

Populus Dei sanctus de munere quoque prophetico Christi particip, vivum Eius testimonium maxime per vitam fidei ac caritatis diffundendo, et Deo hostiam laudis offerendo, fructum labiorum confitentium nomini Eius (cf. Ebr 13,15). Universitas fidelium, qui unctionem habent a Sancto (cf. 1Io 2,20 et 27), in credendo falli nequit , atque hanc suam peculiarem proprietatem mediante supernaturali sensu fidei totius populi manifestat, cum „ab Episcopis usque ad extremos laicos fideles”(22) universalem suum consensum de rebus fidei et morum exhibet. Illo enim sensu fidei, qui a Spiritu veritatis excitatur et sustentatur, Populus Dei sub ductus sacri magisterii, cui fideliter obsequens, iam non verbum hominum, sed vere accipit verbum Dei (cf. 1 Tes 2,13), „semel traditae sanctis fidei” (Iud 1,3), indefectibiliter adhaeret, recto iudicio in eam profundius penetrat eamque in vita plenius applicat. ( link )

Ceea ce, tradus în engleză, înseamnă ( link ):

„ 12. Poporul sfânt al lui Dumnezeu participă şi la slujba profetică a lui Hristos; ea răspândeşte o mărturie vie despre El, mai ales prin intermediul unei vieţi de credinţă şi caritate şi prin oferirea lui Dumnezeu o jertfă de laudă, tributul buzelor care laudă Numele Său.(110) Întregul trup al credincioşilor, unşi aşa cum sunt de Cel Sfânt,(111) nu pot greşi în chestiuni de credinţă . Ei manifestă această proprietate specială prin discernământul supranatural al întregului popoare în materie de credinţă, atunci când „de la Episcopi până la ultimii credincioşi laici” (8*) arată un acord universal în materie de credinţă şi morală. Acel discernământ în chestiuni de credinţă este trezit şi susţinut de Duhul adevărului. Ea se exercită sub îndrumarea autorităţii sacre de învăţătură, într-o supunere fidelă şi respectuoasă faţă de care poporul lui Dumnezeu acceptă ceea ce nu este doar cuvântul oamenilor, ci cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu.(112) Prin aceasta, poporul lui Dumnezeu aderă neclintit la credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna,(113) o pătrunde mai adânc cu gândirea dreaptă şi o aplică mai deplin în viaţa ei.”]

Infabilitas in credendo . [„Infailibilitatea (sau lipsa de eroare) în a crede.”]

Şi o explic aşa: „Când vrei să ştii ce crede Sfânta Maică Biserică, mergi la Magisteriu, pentru că Magisteriul se ocupă de a-ţi învăţa (conţinutul) credinţei, dar când vrei să ştii cum este Biserica crede, mergeţi la oamenii credincioşi.”

Îmi vine în minte o imagine: oamenii credincioşi s-au adunat la intrarea în Catedrala din Efes [ Notă : el vorbeşte despre convocarea Sinodului de la Efes din 431 d.Hr. (vezi link ). Efesul era un oraş cu un devotament deosebit de profund faţă de Maica lui Isus , de aceea oamenii au favorizat acordarea celui mai înalt titlu de onoare Mariei. Episcopii de la Sinodul de la Efes, încurajaţi de popor, l-au condamnat pe Nestorie , Arhiepiscopul Constantinopolului, pentru că a învăţat că Maria este „purtătoarea lui Hristos”, dar nu „purtătoarea lui Dumnezeu”, iar Sinodul a procedat la proclamarea dogmei. că Maria era „ Theotokos ”, „purtatorul de Dumnezeu.”]

Istoria (sau legenda) spune că oamenii se aflau pe ambele părţi ale drumului către Catedrală în timp ce Episcopii în procesiune îşi făceau intrarea şi că în cor au repetat: „Maica Domnului” [adică „Theotokos”, „Purtător de Dumnezeu ” . ” ca titlu potrivit pentru Maria], cerând Ierarhiei să declare dogma acel adevăr pe care îl posedau deja ca popor al lui Dumnezeu. (Unii spun că aveau beţe în mână şi le-au arătat Episcopilor). Nu stiu daca este istorie sau legenda, dar imaginea este valabila.

Poporul credincios, credinciosul popor sfânt al lui Dumnezeu, are un suflet, iar pentru că putem vorbi despre sufletul unui popor putem vorbi de o hermeneutică, de un mod de a vedea realitatea, de o conştiinţă.

Poporul nostru credincios este conştient de demnitatea lor, îşi botează copiii, îşi îngroapă morţii. [ Notă : Din păcate, în multe locuri din lumea catolică, din ce în ce mai mulţi părinţi care au fost botezaţi şi crescuţi catolici nu îşi mai boteză copiii (spun asta pentru că statisticile arată o scădere mare a botezurilor în multe ţări ( link la un 2019) articol care arată că „calitatea de membru în parohiile catolice din Michigan a scăzut cu 17% din 2000, conform datelor culese de Universitatea Georgetown. Dar scăderea sacramentelor şi educaţiei catolice a fost mult mai dramatică, odată cu numărul de nunţi, botezuri şi primări catolice. Împărtăşania scazută la jumătate .”); Papa, în discursul său, se pare că vorbeşte de un „popor credincios” care a existat cândva , dar care acum în multe locuri, şi din ce în ce mai mult — sub influenţa unei secularizări moderne omniprezente (de) -sacralizarea), la care Papa s-a referit uneori ca un tip de „colonizare ideologică” — nu acţionează de fapt în felul în care pare să creadă că acţionează încă . Şi dacă este aşa, atunci argumentul Papei că în aceşti oameni se găseşte o credinţă infailibilă, o credinţă care nu poate greşi, ar părea a fi slăbită... Cu alte cuvinte, concluzia sa, că simplii credincioşi creştini duc mai departe învăţăturile ortodoxe ale credinţei fără greşeală, se bazează pe un fapt, o practică ( că „îşi boteză copiii”) ceea ce, în lumea noastră „post-creştină” de astăzi, nu este, din păcate, dar din ce în ce mai mult, un fapt adevărat. —RM ]

Membrii Ierarhiei provin din acel popor şi noi am primit credinţa acelui popor, în general de la mamele şi bunicile noastre, „mama ta şi bunica ta”, îi spune Pavel lui Timotei , o credinţă transmisă în dialect feminin, precum Mama Ierarhiei. Macabei care vorbeau „în dialect” copiilor ei.

Şi aici îmi place să subliniez că, la credinciosul popor sfânt al lui Dumnezeu, credinţa se transmite în dialect, şi în general în dialect feminin.

Aceasta nu numai pentru că Biserica este Mamă şi tocmai femeile o reflectă cel mai bine (Biserica este femeie), ci pentru că femeile sunt cele care ştiu să aştepte, să descopere resursele Bisericii, ale oamenilor credincioşi. , îşi asumă riscuri dincolo de limită, poate cu frică, dar curaj, iar în clarobscurul [pe jumătate întuneric, pe jumătate de lumină] al unei zile care începe se apropie de un mormânt cu intuiţia (nu încă speranţa) că poate exista ceva viaţă. . [ Notă : Aici Francisc pare să facă aluzie la femeile care au venit la mormântul lui Isus în prima dimineaţă de Paşte.]

Femeia credinciosului popor sfânt al lui Dumnezeu este o reflectare a Bisericii.

Biserica este feminină, este soţie, este mamă.

Când slujitorii îşi depăşesc slujirea şi maltratează poporul lui Dumnezeu, ei desfigurează chipul Bisericii cu atitudini sexiste şi dictatoriale (doar aminteşte-ţi de intervenţia surorii Liliana Franco .) ( link ).

Este dureros să găseşti în unele birouri parohiale „lista de preţuri” a serviciilor sacramentale în stil supermarket.

Fie Biserica este poporul credincios al lui Dumnezeu pe drum, sfânt şi păcătos, fie ajunge să fie o companie de slujbe variate.

Şi când agenţii pastorali iau această a doua cale, Biserica devine supermarketul mântuirii, iar preoţii simpli angajaţi ai unei multinaţionale.

Este marea înfrângere la care ne duce clericalismul.

Şi asta cu multă ruşine şi scandal (e suficient să mergi la croitorii bisericeşti din Roma pentru a vedea scandalul tinerilor preoţi care se probează sutane şi pălării sau albe şi rochete cu dantelă).

Clericalismul este un bici, este un flagel, este o formă de lumească care murdăreşte şi strică chipul soţiei Domnului; înrobeşte poporul sfânt credincios al lui Dumnezeu.

Iar poporul lui Dumnezeu, poporul sfânt credincios al lui Dumnezeu, continuă înainte cu răbdare şi smerenie, îndurând dispreţul, maltratările şi marginalizarea din partea clericalismului instituţionalizat.

Şi cât de firesc vorbim despre principii Bisericii sau despre promovările episcopale ca progrese în carieră!

Ororile lumii, lumeştia care îl maltratează pe sfântul popor credincios al lui Dumnezeu.

[ Sfârşit, discursul Papei Francisc la Sinodul Papei Francisc astăzi, în traducere în engleză ]

Iată aceeaşi adresă în originalul spaniol:

Me gusta pensar la Iglesia ca pueblo fiel de Dios, santo y pecador, pueblo convocado y llamado con la fuerza de las bienaventuranzas y de Mateo 25. Jesús, para su Iglesia, no asumió ninguno de los esquemas políticos de su tiempo: ni fariseos, ni saduceos, ni esenios, ni zelotes. Ninguna „corporación cerrada”; pur şi simplu retoma la tradiţia Israelului: „tu serás mi pueblo y yo seré tu Dios”.

Îmi place să gândesc la Iglesia ca este pueblo sencillo şi humilde că camina în prezenţa Domnului (el pueblo campo de Dios). Este este el sentido religioso de nuestro pueblo campo. Y digo pueblo fiel para no caer en los tantos enfoques y schemas ideológicos con que es „reducida” la realitate del pueblo de Dios. Sencillamente pueblo fiel, o también, „santo pueblo fiel de Dios” în camino, santo y pecador. Y la Iglesia este ésta.

Una de las features of this village field este su infalibility; sí, este infailibil în credendo. ( In credendo falli nequit , dice LG 9) Infabilitas in credendo. Y lo explico aşa: „cuando quieras saber lo que cree la Santa Madre Iglesia, andá al Magisterio, porque él este encargado de enseńártelo, pero cuando quieras saber cómo cree la Iglesia, andá al pueblo fiel.”

Me vine a la memoria una imagine: el pueblo campo reunido la entrada de la Catedral de Éfeso. Dice la historia (o la leyenda) que la gente era a ambii lados del camino hacia la Catedral, în timp ce los Obispos en procesion hacían su entrada, and that a coro repetían: “Madre de Dios”, pidiendo a la Jerarquía que declarase dogma esa verdad que ya ellos poseían ca pueblo de Dios. (Algunos dicen que tenían palos en las manos y se los mostraban a los Obispos). No sé si es historia o leyenda, pero la imagine es válida.

El pueblo fiel, el santo pueblo fiel de Dios, tiene alma, y porque podemos hablar del alma de un pueblo hablar de una hermenéutica, de o manieră a realităţii, a unei conştiinţe. Nuestro pueblo campo tiene conciencia de su dignidad, bautiza a sus hijos, entierra a sus muertos.

Los miembros de la Jerarquía venimos de ese pueblo şi am primit la fe de ese pueblo, în general de nuestras madres y abuelas, “tu madre y tu abuela” le dice Pablo a Timoteo, una fe transmisda en dialecto femenino, as the Madre de los Macabeos care vorbeau „en dialecto” ai fiilor lor. Y aquí me gusta subrayar que, en el santo pueblo fiel de Dios, la fe is transmitda in dialecto, y generalmente in dialecto femenino. Esto nu numai pentru că la Iglesia este Madre şi fiul precisamente las mujeres quienes mejor la reflectan; (la Iglesia es mujer) sino, deoarece son las mujeres quienes saben esperar, saben discover los recursos de la Iglesia, del pueblo fiel, se arriesgan más allá del límite, quizá con miedo pero corajudas, şi în el claroscuro de un zi care începe se acercan a un sepulcro con la intuición (todavía no esperanza) de que pueda haber algo de vida.La mujer del santo pueblo fiel de Dios es reflejo de la Iglesia. La Iglesia es femenina, es esposa, es madre.

Cuando los ministros se exceden en su servicio y maltratan al pueblo de Dios, desfiguran el rostro de la Iglesia con actitudes machistas y dictatoriales (basta recordar la intervención de la Hna. Liliana Franco). Es doloroso encontrar en algunos despachos parroquiales la “lista de precios” de los servicios sacramentales al modo de supermercado. O la Iglesia este el pueblo campo de Dios en camino, santo y pecador, o termină fiind o companie de servicii variate. Y când los agentes de pastoral toman este al doilea drum la Iglesia se transformă în supermercadoul salvării şi ai sacerdotilor mers angajaţi ai unei multinaţionale. Este la mare înfrângere a căreia ne duce el clericalismo. Y esto con mucha pena y escándalo (basta ir a sastrerías eclesiásticas en Roma para ver el escándalo de sacerdotes jóvenes probándose sotanas y sombreros o albas y roquetes con encajes).

El clericalismo este un látigo, este un azot, este o formă de mundanitate care ensucia şi dańa el rostro de la esposa del Seńor; esclaviza al santo pueblo campo de Dios.

Y el pueblo de Dios, el santo pueblo fiel de Dios, sigue adelante con paciencia şi humildad suportând despreştii, maltratos, marginaciones de parte del clericalismo institucionalizado. Y con cuánta naturalidad hablamos de los príncipes de la Iglesia, o de promociones episcopales como ascensos de carrera! Los horrores del mundo, la mundanidad que maltrata al santo pueblo fiel de Dios.

[ Sfârşit, original spaniol al declaraţiilor Papei în această după-amiază la Sinod ]

***

Notă : Puteţi vizualiza un scurt videoclip aici pe pagina noastră de Instagram Inside the Vatican Pilgrimages , care în mod inexplicabil a „devenit viral”, acum cu peste 1 milion de vizualizări ; este o scurtă comparaţie a imaginilor cu chipul unui om suferind de pe Giulgiul din Torino , Italia ( link ), Sfântul Faţă din Manoppello , Italia ( link şi link şi link ) şi Sfântul Sudarium din Oviedo , Spania ( link ). —RM

Sursa: www.InSideTheVatican.com

Contor Accesări: 345, Ultimul acces: 2026-10-27 13:28:33

Timp total: 0.04s...

[]:1