La Piacenza a avut loc beatificarea pr. Giuseppe Beotti

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

La Piacenza a avut loc beatificarea pr. Giuseppe Beotti

[2023-09-30]

Fer. Giuseppe Beotti
„Dacă ar mai lipsi o jertfă pentru a face să înceteze acest război, Doamne, ia-mă pe mine!”, sunt cuvinte ale părintelui Giuseppe Beotti de la Liturghia duminicală din 16 iulie 1944, la Sidolo, Parma. Soldaţii germani soseau şi formaţiunile partizane s-au risipit în munţi. Părintele Giuseppe era conştient de importanţa şi de seriozitatea acelei oferte, formată în timp, ajungând să o simtă necesară, împlinire a misiunii sale de păstor. A fost ucis in odium fidei pe 20 iulie 1944. În după-amiaza zilei de sâmbătă, 30 septembrie, în Catedrala din Piacenza, Italia, Cardinalul Marcello Semeraro, prefect al Dicasterului pentru Cauzele Sfinţilor, l-a beatificat în numele Papei Francisc.

Giuseppe Beotti s-a născut în ajunul primului război mondial, la 26 august 1912, la Gragnano Trebbiense (Piacenza). Părinţii erau lucrători agricoli. Creşterea sa umană a fost marcată în mod indelebil de durerea conflictului. Supravieţuitorii, lipsa locului de muncă, durerea familiilor celor căzuţi: în acest ambient şi-a petrecut primii săi ani. De la viaţa în comun a marii cruţi, de la ambientul simplu şi rural din Gragnano, de la demnitatea părinţilor săi, a învăţat să îl cunoască pe om şi să devină aproapele. A simţit de adolescent chemarea la preoţie şi imediat, din cauza dificultăţilor de sănătate şi economice, a înţeles că slujirea adusă poporului lui Dumnezeu impune durere şi cere să experimenteze suferinţele lui Cristos. A învăţat să zâmbească în faţa a tot ceea ce ar putea să pară dificil sau imposibil. A înfruntat în pace internările în spital, boala la plămâni: a trebuit să întindă mâna ca să ceară pomană pentru a plăti taxa anuală de la seminar. Toate aceste înjosiri nu l-au descurajat, ci l-au întărit despre adevărul chemării sale de a-l urma pe Isus slab şi sărac.
Părintele Beotti a fost considerat un om de caritate de toţi cei care au dat mărturie despre viaţa sa. Această expresie riscă să izoleze persoanelor cărora le este atribuită într-o aureolă de „specialitate” pe care Biserica nu o recunoaşte. Nu avem caritate prin natură sau prin voinţă proprie, ci o avem prin harul lui Dumnezeu şi o păstrăm cu lupta spirituală. Cel care l-a cunoscut pe părintele Giuseppe încă din timpurile seminarului a văzut în el semnele acestei lupte. Pentru el caritate însemna înainte de toate ajutor dat săracului. Îngrijirea celui nevoiaş, atenţia faţă de necesităţile celuilalt, a experimentat-o pe persoana sa. Fiu al unui lucrător agricol care iarna era şomer, s-a născut sărac şi a făcut alegerea de a fi sărac şi ca preot. Cele două sărăcii cu care s-a confruntat în viaţa sa au fost lipsa de mijloace şi lipsa de sănătate. A intrat în seminar graţie carităţii pr. Faustino Grilli, care i-a promis tatălui său să plătească o parte din taxă şi să dedice întreţinerii sale toate ofertele primite pentru Liturghii. A primit cele necesare graţie unei colecte în rândul femeilor catolice din Gragnano şi în timpul vacanţelor, aşa cum este atestat de Cardinalul Ersilio Tonini, colegul său la seminarul episcopal, Giuseppe trebuia să ceară „pomană de la câteva familii din Gragnano pentru a strânge câteva ofrande cu care să uşureze rata lunară care apăsa greu asupra bugetului familiei”.
După ce a intrat în seminarul episcopal, a fost admis la colegiul Alberoni din Piacenza şi la 2 aprilie 1938 a fost hirotonit preot pentru aceeaşi Dieceză. A fost trimis ca vicar la Borgonovo Val Tidone, unde şi-a petrecut 15 luni foarte intense prin dedicare pentru tineri şi pentru săraci. La 20 ianuarie 1940 a fost numit paroh de Sidolo, un mic sat din nordul zonei Appenino Piacentino-Parmense. Intuiţiile care vor sprijini credinţa sa vor fi esenţiale: săracul este cel care nu îl cunoaşte şi nu ştie să îl iubească pe Dumnezeu, păcatul trebuie combătut mai întâi în sine decât în ceilalţi. În pofida populaţiei mici din Sidolo, s-a angajat într-o activitate pastorală pasionată îndreptată spre tineri, spre bătrâni, spre bolnavi şi, în perioada războiului, remarcându-se prin caritatea faţă de dezorientaţi, partizani, soldaţi răniţi şi mai ales prin asistenţa dată grupurilor de evrei care fugeau. Când parohia sa izolată a ajuns la răscrucea străzilor atâtor destine umane – soldaţi, evacuaţi, partizani – părintele Giuseppe a ştiut ce trebuie să facă: să iubească şi să devină părinte al celor care îl caută. A simţit că nu mai posedă viaţa pentru sine, ci înainte de toate pentru oamenii săi şi apoi pentru lumea întreagă.
De fapt, a dat refugiu pentru circa o sută de evrei care fugeau şi pentru salvarea lor materială şi spirituală, oferindu-şi lui Dumnezeu viaţa sa. Vestea a ceea ce face în favoarea acestor persecutaţi a fost denunţată la autorităţile locale. În iulie 1944, în cadrul operaţiunii Wallestein II, forţele naziste-fasciste fac o percheziţie care comportă jefuirea şi distrugerea satelor din zona Bardi şi uciderea de civili. Când s-a înţeles că va fi vizat satul Sidolo, mulţi locuitori au fugit şi oferit parohului posibilitatea de a-i urma, dar părintele Beotti nu a dorit să părăsească parohia sa pentru a asista până la capăt pe cei mai slabi care nu au putut să fugă.
Legislaţia germană pedepsea cu moartea pe cei care dădeau găzduire evreilor: părintele Beotti, dar şi toţi locuitorii din Sidolo, erau dispuşi să rişte aceasta, numai să nu încalce porunca iubirii faţă de aproapele. De altfel, el nu s-a limitat la asistenţa materială, ci a găsit, cu delicateţea care îl caracteriza, modul de a le vorbi despre Cristos şi despre iubirea sa. Dorinţa de a se boteza a apărut în ei în mod spontan, aşa încât mulţi au primit Sacramentul. A petrecut noaptea în rugăciune împreună cu pr. Francesco Delnevo, paroh de Porcigatone, şi cu clericul Italo Subacchi, seminarist din Parma, care au găsit refugiu la el. Când au venit trupele în dimineaţa zilei de 20 iulie, au fost prinşi, duşi la mică distanţă de casa parohială, aliniaţi la zidul de susţinere a străzii şi ţinuţi ostateci câteva ore. Au petrecut acest timp rugându-se. În momentul poziţionării plutonului de execuţie, preoţii şi-au dat dezlegare unul altuia şi seminaristului. După ce s-au îmbrăţişat pentru ultima dată, au căzut sub o rafală de mitralieră. Nici unul din enoriaşii săi nu a fost ucis. Dumnezeu a primit oferirea tinerei sale vieţi şi l-a răsplătit cu onoarea martiriului. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătraşcu pentru Ercis.ro)

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 301, Ultimul acces: 2026-10-26 02:43:36

Timp total: 0.04s...

[]:1