Scrisoarea #119, 2023, marţi, 22 august: Limitele doctrinei

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.04s...

Ştiri şi Evenimente

Scrisoarea #119, 2023, marţi, 22 august: Limitele doctrinei

[2023-08-22]

Papa Ioan Paul al II-lea (1920-2005), Papa Benedict al XVI-lea (1927-2022) şi Papa Francisc (1936-prezent): paznicii, interpreţii, apărătorii şi promotorii credinţei catolice în timpul nostru... Există limite ale învăţăturii magistrale a „Evangheliei sociale”? Începutul unei evaluări...

„ Cred că Sfântul Francisc este exemplul prin excelenţă al grijii pentru cei vulnerabili şi al unei ecologie integrale trăită cu bucurie şi autentic. El este sfântul patron al tuturor celor care studiază şi lucrează în domeniul ecologiei şi este, de asemenea, foarte iubit de necreştini. El era preocupat în special de creaţia lui Dumnezeu şi de cei săraci şi proscrişi. A iubit şi a fost profund iubit pentru bucuria sa, dăruirea de sine generoasă, inima lui deschisă. A fost un mistic şi un pelerin care a trăit în simplitate şi în armonie minunată cu Dumnezeu, cu ceilalţi, cu natura şi cu sine însuşi. El ne arată cât de inseparabilă este legătura dintre grija pentru natură, dreptatea pentru cei săraci, angajamentul faţă de societate şi pacea interioară.” —Papa Francisc, în enciclica sa din 2015 Laudato Si', despre grija mediului, vorbind despre motivul pentru care a ales numele „Francisc” ca ghid şi ca inspiraţie pentru pontificatul său. Francisc a anunţat ieri că va completa şi publica în curând „Partea a doua” a acelei enciclice
Scrisoarea #119, 2023, marţi, 22 august: Papa Francisc va publica o nouă enciclică despre mediu

Papa Francisc a anunţat că va publica în curând o extensie a învăţăturii sale despre mediu, dezvoltând şi extinzând ceea ce a scris în enciclica sa din 2015, Laudato Si' (din 24 mai 2015, publicată la 18 iunie 2015, doar două luni înainte de călătoria Papei Francisc din septembrie 2015 în Statele Unite).

Se spune că lucrarea este „a doua parte” a Laudato Si’ şi se va concentra pe „crizele climatice recente.”( link , text integral de mai jos).

Acest anunţ provoacă următoarea întrebare: există limite ale competenţei doctrinare a magisteriului Bisericii, exprimate în mod autoritar în scrisorile papale şi enciclicele?

Există riscul ca autorităţile Bisericii, şi principalul dintre ele, Papa însuşi, să încerce să ofere învăţături cu autoritate în chestiuni ale vieţii morale şi sociale umane unde există limitări intrinseci sau bariere în calea preciziei doctrinare?

***

Dacă ne amintim de afirmaţiile doctrinare ale Crezului Apostolic – „simbolul” central al credinţei creştine, textul central care rezumă ceea ce cred creştinii, aflăm că textul este centrat pe Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Începe cu o afirmare a credinţei în Dumnezeu ca creator al tuturor, continuă cu afirmaţiile centrale despre întruparea, patima şi învierea lui Iisus Hristos, singurul Fiu al Tatălui, şi se încheie cu afirmaţii despre Duhul Sfânt, comuniunea a sfinţilor, iertarea păcatelor şi viaţa veşnică.

Este un text „hristocentric”.

Şi de aceea spunem că ceea ce cred creştinii, ceea ce cuprinde credinţa creştină, se referă, în primul rând, pe Hristos Însuşi – cine a fost, ce a suferit, cum a înviat din morţi.

În acest Crez, există puţine menţiuni despre societatea umană, sau despre mediul înconjurător, despre oricare dintre preocupările sociale, economice şi politice ale acestei lumi, această viaţă pământească.

Şi totuşi, începând cu enciclica Rerum Novarum a lui Leon al XIII-lea (15 mai 1891, link ) a avut loc o dezvoltare a „învăţăturii sociale catolice” care a oferit acum peste 130 de ani de pregătire pentru aceste enciclice „de mediu” pe care le-a scris Francisc. şi acum scrie.

Am căutat asistenţă pentru a înţelege mai bine raţionamentul care stă la baza acestei expansiuni de mai multe decenii a învăţăturii Bisericii dincolo de chestiunile hristologice la chestiuni de moralitate socială, economică şi de mediu.

Abia am început acest efort, aşa că ceea ce ofer aici este doar un prolog modest, preliminar şi neterminat la o reflecţie asupra acestei întrebări.

Dar întrebarea care pare să solicite un răspuns rămâne, şi este aceasta: există zone dincolo de proclamarea hristologică a credinţei, exprimată în Crez – domenii precum mediul şi „schimbările climatice” – în care învăţătura doctrinară a Bisericii poate doresc să vorbesc convingător şi înţelept, dar nu vorbesc cu autoritate, din cauza complexităţii inevitabile a problemelor implicate, adică din cauza lipsei noastre inevitabile de cunoştinţe, ca oameni, despre toate variabilele implicate în aceste chestiuni?

Mai jos ofer următoarele texte ca ajutor preliminar la reflecţia asupra acestei chestiuni:

1) Anunţul Vatican News că Papa Francisc scrie o „partea a doua” pentru Laudato Si' ( link )

2) O lucrare foarte utilă de John Allen , publicată cu doar trei săptămâni în urmă, despre utilizarea învăţăturii sociale catolice moderne în Italia după cel de-al Doilea Război Mondial ( link )

3) O lucrare foarte atentă şi plină de duh de John Zmirak din 2014, acum nouă ani, despre învăţătura socială a Bisericii de-a lungul secolelor şi despre modul în care s-a schimbat uneori în chestiuni precum cămătăria şi sclavia ( link )

Toate cele mai bune urări, deoarece această vară a lui 2023 se apropie acum de sfârşit, cu rugăciuni continue pentru pace în lume şi în toate inimile. —RM

***

PS Vă rugăm să luaţi în considerare susţinerea acestei scrieri. Mulţumesc. ( link )
Sprijină scrisorile Moynihan
(1) Papa Francisc scriind o a doua parte a Laudato si' ( link )

Directorul Biroului de presă al Sfântului Scaun spune că a doua parte a scrisorii enciclice Laudato si', despre care a menţionat luni Papa Francisc, se va concentra asupra recentelor crize climatice.

21 august 2023

De Vatican News

Adresându-se luni unei delegaţii de avocaţi din ţările membre ale Consiliului Europei, Papa Francisc a spus că scrie o a doua parte a enciclicei sale Laudato si' pentru a o actualiza la „problemele actuale”.

Papa şi-a exprimat aprecierea pentru angajamentul avocaţilor de a dezvolta un cadru legal menit să protejeze mediul.

„Nu trebuie să uităm niciodată că tinerele generaţii au dreptul de a primi o lume frumoasă şi trăibilă de la noi şi că aceasta înseamnă că avem o responsabilitate gravă faţă de creaţie pe care am primit-o din mâinile generoase ale lui Dumnezeu”, a spus Papa. „Vă mulţumesc pentru contribuţie.”

Într-o declaraţie mai târziu luni, directorul Biroului de presă al Sfântului Scaun, Matteo Bruni, a explicat că noua versiune actualizată a Laudato si' se va concentra în special pe cele mai recente evenimente meteorologice extreme şi catastrofe care afectează oamenii de pe cinci continente.

Laudato si' este a doua scrisoare enciclică a Papei Francisc. A fost publicată la 18 iunie 2015 şi poartă data de 24 mai a aceluiaşi an, solemnitatea Rusaliilor.

Documentul despre „îngrijirea căminului comun” îşi trage titlul din incipitul Cântării Creaturilor a Sfântului Francisc şi începe cu următoarele cuvinte:

„‘LAUDATO SI’, mi’ Signore’ – „Lăudat să vă fie, Domnul meu”. În cuvintele acestei frumoase cântări, Sfântul Francisc de Assisi ne aminteşte că casa noastră comună este ca o soră cu care ne împărtăşim viaţa şi o mamă frumoasă care îşi deschide braţele pentru a ne îmbrăţişa. „Lăudat să fie, Domnul meu, prin sora noastră, Mama Pământ, care ne întreţine şi ne guvernează şi care produce diverse fructe cu flori colorate şi ierburi”.

La scurt timp după publicare, Papa însuşi a căutat să clarifice sensul acestei enciclice în cadrul unei audienţe pe care a susţinut-o la 21 iulie 2015 cu participanţii la Atelierul intitulat „Sclavia modernă şi schimbările climatice angajamentul oraşelor”, în care a spus: „Această cultură a îngrijirii mediului nu este doar o atitudine „verde” – o spun în adevăratul sens al cuvântului – atitudine, nu este doar o atitudine „verde”, este mult mai mult decât atât. A avea grijă de mediu înseamnă a avea o atitudine de ecologie umană. Adică nu putem spune că omenirea este aici şi Creaţia, mediul înconjurător, este acolo. Ecologia este totală, este umană. Este ceea ce am căutat să exprim în Enciclica Laudato Si': omul nu poate fi despărţit de restul; există o relaţie care este reciproc influentă, atât mediul asupra persoanei, cât şi persoana într-un mod care afectează mediul; iar efectul revine omului atunci când mediul este maltratat. Din acest motiv, ca răspuns la o întrebare care mi s-a adresat, am spus: „Nu, nu este o enciclică „verde”, este o enciclică socială”. Căci în societate, în viaţa socială a omenirii, nu putem uita să avem grijă de mediu. În plus, îngrijirea mediului este o atitudine socială, care ne socializează, într-un sens sau altul — fiecare persoană îi poate da sensul pe care îl alege — pe de altă parte, ne permite să primim — îmi place expresia italiană, când ei vorbim despre mediul înconjurător — Creaţie, ceea ce ni se oferă în dar şi anume mediul înconjurător”.

În enciclică, Papa a amintit că a ales numele Francisc ca ghid şi ca inspiraţie pentru pontificatul său: „ Cred că Sfântul Francisc este exemplul prin excelenţă al grijii pentru cei vulnerabili şi al unei ecologie integrale trăită cu bucurie şi autenticitate. . El este sfântul patron al tuturor celor care studiază şi lucrează în domeniul ecologiei şi este, de asemenea, foarte iubit de necreştini. El era preocupat în special de creaţia lui Dumnezeu şi de cei săraci şi proscrişi. A iubit şi a fost profund iubit pentru bucuria sa, dăruirea de sine generoasă, inima lui deschisă. A fost un mistic şi un pelerin care a trăit în simplitate şi în armonie minunată cu Dumnezeu, cu ceilalţi, cu natura şi cu sine însuşi. El ne arată cât de inseparabilă este legătura dintre grija pentru natură, dreptatea pentru cei săraci, angajamentul faţă de societate şi pacea interioară.”

Şi a lansat apelul său urgent pentru a ne proteja casa comună pentru a construi un viitor mai bun pentru întreaga umanitate, fără excepţii: „Aşadar, fac un apel urgent la un nou dialog despre modul în care modelăm viitorul planetei noastre. Avem nevoie de o conversaţie care să includă pe toţi, deoarece provocarea de mediu prin care trecem şi rădăcinile ei umane ne preocupă şi ne afectează pe toţi. Mişcarea ecologică la nivel mondial a făcut deja progrese considerabile şi a condus la înfiinţarea a numeroase organizaţii angajate în creşterea gradului de conştientizare a acestor provocări. Din păcate, multe eforturi de a căuta soluţii concrete la criza de mediu s-au dovedit ineficiente, nu numai din cauza opoziţiei puternice, ci şi din cauza lipsei de interes mai generală. Atitudinile obstrucţioniste, chiar şi din partea credincioşilor, pot varia de la negarea problemei până la indiferenţă, resemnare nonşală sau încredere oarbă în soluţiile tehnice. Avem nevoie de o solidaritate nouă şi universală. După cum au afirmat episcopii din Africa de Sud: „Talentele şi implicarea fiecăruia sunt necesare pentru a repara daunele cauzate de abuzul uman asupra creaţiei lui Dumnezeu”. Cu toţii putem coopera ca instrumente ale lui Dumnezeu pentru îngrijirea creaţiei, fiecare în funcţie de propria sa cultură, experienţă, implicări şi talente.”
Reamintindu-l pe Camaldoli, poate cel mai mare vis al istoriei despre învăţătura socială catolică

De John L. Allen Jr.

30 iulie 2023

ROMA – La sfârşitul filmului din 2007 „Războiul lui Charley Wilson”, despre modul în care sprijinul ascuns american pentru mujahadeen din Afganistan a ajutat la doborârea imperiului sovietic, apare un citat din adevăratul congresman din Texas interpretat în filmul de Tom Hanks: „Toate Aceste lucruri s-au întâmplat şi au fost glorioase şi au schimbat lumea.”

"Atunci noi …"

Ei bine, nu pot să citez ceea ce a spus Wilson la acel moment, pentru că acesta este un canal de ştiri pentru familie. Este suficient să spunem că ideea lui a fost că persoanele responsabile nu au gestionat foarte bine consecinţele.

Dacă se face vreodată un film despre faimosul Codice di Camaldoli italian („Codul lui Camaldoli”), un plan pentru o societate justă, produs de o secţiune transversală de intelectuali şi activişti catolici în iulie 1943 la o mănăstire benedictină din Toscana, că Wilson citatul ar putea servi cu uşurinţă şi ca deznodământ... deşi, poate, nu este chiar ultimul cuvânt.

Printre participanţii la acest summit legendar de acum optzeci de ani în această lună s-au numărat doi viitori prim-miniştri ai Italiei, Aldo Moro şi Giulio Andreotti; viitorul primar al Florenţei, Giorgio La Pira; şi un viitor cardinal al Bisericii Catolice, Pietro Pavan, care va continua să scrie enciclicele sociale Mater et Magistra şi Pacem in Terris pentru Papa Ioan al XXIII-lea.

Lucrarea a fost coordonată de economistul şi intelectualul italian Sergio Paronetto, un lider în mişcarea Acţiunea Catolică şi un prieten apropiat şi consilier atât al monseniorului Giovanni Battista Montini, care avea să devină Sfântul Papă Paul al VI-lea, cât şi al lui Alcide de Gasperri, care avea să servească drept Prim-ministrul Italiei din 1946 până în 1953 şi care va deveni, de asemenea, unul dintre fondatorii Uniunii Europene şi el însuşi candidat la sfinţenie.

Este aproape imposibil să exagerăm centralitatea catolicismului pentru această cohortă.

Andreotti, care avea să servească drept prim-ministru în şapte guverne diferite, l-a întâlnit pentru prima dată pe de Gasperri când amândoi erau tineri activişti în FUCI („Federaţia Universităţii Catolice Italiene”, practic braţul de tineret al Acţiunii Catolice) şi studiau împreună la Biblioteca Vaticanului. . Când un jurnalist proeminent a spus mai târziu că diferenţa era că, atunci când de Gasperri a mers la biserică, a vorbit cu Dumnezeu, în timp ce Andreotti a vorbit cu preoţii, Andreotti a răspuns: „Preoţii votează, Dumnezeu nu”.

Organizat în şapte secţiuni şi 99 de propuneri individuale, Codice di Camaldoli va deveni o sursă cheie pentru constituţia postbelică a Italiei şi va servi, de asemenea, drept inspiraţie pentru platforma politică a Partidului Creştin Democrat, care a guvernat ţara în următorii 50 de ani.

Pe fundalul adunării de la Camaldoli a fost chestia de înaltă dramă. Cu doar opt zile înainte ca grupul să se adună, forţele americane au lansat invazia Siciliei; a doua zi după începerea întâlnirii, bombardierii americani au atacat Roma, aruncând peste 1.000 de tone de explozibili şi ucigând 3.000 de oameni.

La o zi după încheierea întâlnirii Camaldoli, Mussolini a fost înlăturat de Marele Consiliu al Fascismului şi arestat, ceea ce avea să ducă la ocuparea germană a nordului şi centrului Italiei până în septembrie.

Drept urmare, gânditorilor din Camaldoli le-a fost clar că vechea ordine se dărâmă şi că va trebui construit ceva nou. A fost, într-o oarecare măsură, un analog italian cu convenţia constituţională a SUA din 1787, în sensul că participanţii nu doar se gândeau la reforme la un sistem existent, ci încercau să-şi imagineze un nou guvern de la zero.

O diferenţă cheie este că, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în Philadelphia în urmă cu mai bine de două secole, aceşti părinţi fondatori italieni erau toţi catolici şi încercau în mod conştient să-şi imagineze un stat înrădăcinat în doctrina socială catolică. Pentru a extinde analogia, Codice di Camaldoli este asemănător cu „Hârtiile federaliste” americane, prin aceea că dezvăluie aspiraţiile arhitecţilor novus ordo seclorum .

În ceea ce priveşte conţinutul, Codice di Camaldoli a identificat doi piloni de bază ai unei societăţi juste: „binele comun” şi „armonia socială”.

Dincolo de asta, a enumerat opt principii care ar trebui să guverneze activitatea economică (enumerate mai jos în traducerea mea din italiană).

Demnitatea persoanei umane, care necesită o libertate bine ordonată a individului şi în domeniul economic.
Egalitatea drepturilor personale, în ciuda diferenţelor individuale profunde ca urmare a diferitelor grade de inteligenţă, abilităţi, forţe fizice etc.
Solidaritatea, adică datoria colaborării şi pe plan economic pentru atingerea scopurilor comune ale societăţii.
Destinaţia primară a bunurilor materiale în avantajul tuturor oamenilor.
Posibilitatea de proprietate în diverse moduri legitime, printre care munca este preeminentă.
Comerţul liber de mărfuri cu respectarea justiţiei comutative.
Respect pentru exigenţele justiţiei comutative în plata pentru muncă.
Respect pentru exigenţele justiţiei distributive şi juridice în intervenţiile statului.

Una dintre cele mai cunoscute prescripţii ale sale este aceasta: „Un sistem economic bun trebuie să evite îmbogăţirea excesivă care dăunează distribuţiei echitabile. În orice caz, trebuie să prevină puterea excesivă a grupurilor mici asupra economiei prin controlul câtorva [indivizi] asupra concentrărilor de bogăţie.”

De fapt, Codice di Camaldoli a fost o încercare de a răspunde unuia dintre cele mai fascinante exerciţii de gândire din viaţa intelectuală catolică din ultimii 150 de ani: Ce ar fi un guvern real, din lumea reală, bazat pe învăţătura socială papală de la Rerum Novarum a lui Leon al XIII-lea din 1891 ? arată ca?

În anumite privinţe, Codice a fost un succes uluitor.

Condusă de oameni de stat precum de Gasperri şi coaliţia creştin-democrată pe care a fondat-o, Italia a negociat tranziţia de la fascism la democraţie, a construit un stat social care aspiră să garanteze cetăţenilor o anumită demnitate minimă, a ţinut comunismul la distanţă şi a făcut tot posibilul să echilibrează secularizarea în creştere şi pluralismul religios cu respectul pentru identitatea tradiţională catolică a ţării. În termeni generali, creştin-democraţii au reuşit, de asemenea, să ţină laolaltă stânga şi dreapta politică într-un consens brut.

Pe de altă parte, ştim cu toţii cum s-a terminat povestea: Creştinii-Democraţii au implosit în 1994, pe fondul unei serii de scandaluri de corupţie cunoscute sub numele de Tangentopoli sau „Oraşul Mită”, iar multe dintre principiile de bază ale Codice di Camaldoli au fost mai onorate în încălcarea decât respectarea. În ciuda accentului pus pe dreptul la muncă, de exemplu, Italia a fost mult timp afectată de una dintre cele mai mari rate ale şomajului în rândul tinerilor din Europa, în special în sudul subdezvoltat cronic, unde se vorbeşte adesea despre „binele comun” şi „armonia socială” puţin mai mult decât o glumă crudă.

De Gasperri însuşi părea să anticipeze că aplicarea Codului în lumea reală nu va îndeplini idealul.

Iată ce spunea el la acea vreme: „A te apropia de această sesiune a Acţiunii Catolice este ca şi cum ai urca pe un munte mare. Te afli într-o atmosferă oxigenată. Când cobori, nu este întotdeauna posibil să menţii aceeaşi atmosferă... [unul] trebuie să caute o a treia cale între aspiraţiile de principiu şi posibilităţile de acţiune.”

Si totusi.

În ciuda tuturor, Codice di Camaldoli rămâne, fără îndoială, cel mai atent, minuţios şi provocator efort din istorie de a aplica principiile doctrinei sociale catolice la munca grea a guvernării lumii reale. Faptul că s-a conturat într-o renumită mănăstire a benedictinilor, care s-au ocupat de susţinerea şi salvarea civilizaţiei occidentale de 1.500 de ani, probabil nu este un accident.

Poate că visul pe care îl reprezintă Codice nu a fost niciodată pe deplin realizat... dar asta, în niciun caz, nu sugerează că visul este mort.

Urmăreşte-l pe John L. Allen Jr. pe Twitter: @JohnLAllenJr
Mitul învăţăturii sociale catolice

de John Zmirak

Sâmbătă, 30 AUGUST 2014

Criticii catolici auto-protimiţi ai pieţei libere şi a „americanismului” au adoptat termenul de „ magisteriu social ” pentru a sugera că există un corp coerent şi moral obligatoriu de învăţătură papală despre politică şi economie, din care putem deriva iniţiative politice specifice şi ferm. condamna alternativele drept „necatolice” sau chiar (cuvântul respectiv) „disident”.

Prin urmare, apărătorii economiei de piaţă, sau oponenţii imigraţiei în masă, pot fi afectaţi cu aceeaşi perie ca şi cei care favorizează hirotonirea femeilor sau homosexualitatea. Într-adevăr, dacă acceptăm premisa unui „magisteriu social”, suntem făcuţi să credem că putem construi de fapt o economie politică catolică detaliată, care este o „a treia cale” între capitalism şi socialism, care cu curaj „depăşeşte” liniile. împărţind stânga şi dreapta şi între partidele politice ale Americii.

Putem începe, desigur, cu Belloc şi Chesterton, care au pus bazele unui sistem oficial catolic de economie, distributismul . Putem merge înainte cu curaj citind roadele conferinţelor episcopale şi declaraţiile diferiţilor ofiţeri de justiţie socială ai Vaticanului. Pe măsură ce continuăm, compilând răspunsuri aprobate de Dumnezeu la fiecare întrebare actuală arzătoare, putem completa spaţiile goale ale politicii şi economiei, apoi le putem prezenta unei lumi fără cârmă ca un puzzle de cuvinte încrucişate finalizat.

Nu voi petrece timp aici vorbind despre efectele practice ale unor astfel de discuţii în cercurile catolice. Speranţa mea este că nu are niciuna – că catolicii patrioti, provie, pur şi simplu ignoră atitudinea care umple blogosfera, declaraţiile torturate care ies din conferinţele episcopale, dezvăluirile cardinalilor de stânga şi antisemiţi şi fructele traduse îndoielnic ale interviurilor cu Papa.

Sper că acest lucru nu doar pentru că vreau ca oamenii să voteze împotriva persecutorilor Bisericii , cărora ascensiunea catolicismului iliberal le oferă ajutor activ şi confort, ci dintr-un motiv mult mai important: explozia de declaraţii politice iraţionale şi false care poartă unele Imprimaturul vag al autorităţii Bisericii va submina credinţa oamenilor: „Dacă trebuie să cred acea prostie pentru a fi cu adevărat catolic...”.

Dar există oameni inteligenţi şi sinceri care se luptă serios cu ideea că papalitatea este un oracol din Delphic vechi de 2.000 de ani, că un „ Magisteriu condus de spirit ” inspiră şi protejează de la erori declaraţiile papilor despre economie şi politică. Chiar dacă astfel de afirmaţii nu sunt infailibile, suntem obligaţi să le acordăm o „supunere religioasă” docilă, aşa cum suntem faţă de alte afirmaţii non -ex cathedra ale învăţăturii catolice. Sau aşa spun oamenii.

Am citit încercări serioase de a aduna tot ce au spus papii despre aceste subiecte încă de la Leon al XIII-lea şi de a le trata ca pe un fel de listă de dorinţe divine, pe care catolicii sunt obligaţi să o accepte ca fiind primele principii ale politicii – şi să le apere împotriva oricărei critici, precum a făcut Sfântul Ignatie cinstea Maicii Domnului. Asemenea încercări demonstrează evlavie filială şi nu ar trebui să fie batjocorite. Nici declaraţiile papale în cauză, care sunt în mare măsură înţelepte şi adesea profunde, şi de fapt să servească drept rezumate demne ale mult din cele mai bune care au fost scrise sau gândite.

Una dintre cărţile mele de referinţă preferate este The Pope Speaks , care adună alocuţiile şi conferinţele Papei Pius al XII-lea, pe subiecte variind de la oftalmologie la apicultura. Este uimitor cât de bine informat şi atent a fost acel om bun.

Dar este adevărat? Există un „magisteriu social” „condus de spirit” care funcţionează prin acumulare de-a lungul secolelor, construind treptat un program coerent şi defensabil de economie şi politică, care poate fi trasat prin simpla citire a ceea ce au spus papii şi potrivirea acestor declaraţii, cum ar fi Blocuri Lego, pentru a construi un oraş catolic? Este ceea ce a intenţionat Isus să ne dea când a întemeiat papalitatea?

Dacă credem cu adevărat acest lucru şi ne aşteptăm ca fiecare catolic să-şi formeze opiniile în consecinţă, atunci ar trebui să putem analiza declaraţiile papale de-a lungul secolelor despre economie şi politică şi să găsim în ele aceeaşi consistenţă rafinată pe care o vedem în învăţăturile papale despre natura Iisus Hristos şi sacramentele – desfăşurarea lentă şi organică a acelei revelaţii divine care s-a încheiat cu moartea Sfântului Apostol Ioan.

Dacă am constata că acest lucru nu este adevărat, că învăţătura socială papală nu a arătat aceeaşi integritate cristalină, am putea fi tentaţi să părăsim Biserica – sau să coborâm în disonanţa cognitivă, cu rea-credinţă, blocând sau distorsionând faptele incomode ale istoriei. , să se agaţe de o „credinţă” care s-a transformat într-o ideologie în stil modern. Nu sunt sigur care dintre acele două ispite ar fi mai mortală, de a abandona credinţa sau de a o corup.

Dar acestea nu sunt singurele opţiuni. O a treia modalitate este de a vedea învăţătura socială catolică nu ca fiind analogă cu doctrina euharistică şi cu dogmele mariane, ci ca ceva mult mai asemănător cu tradiţia literară catolică - un tezaur de intuiţii adesea strălucitoare şi investigaţii profunde despre cele mai bune moduri de a trăi pentru oameni. care reclamă atenţia noastră respectuoasă.

Am putea cita o enciclică papală în cazul în care este vorba despre o perspectivă pătrunzătoare a lui Dante sau Walker Percy, conştienţi de faptul că atunci când papii vorbeau despre economie şi politică, ei nu pretindeau nicio autoritate divină, ci, în schimb, abordau implicaţiile cheie ale dreptului natural la fel de bine ca lor. intelectii si consilierii i-au sfatuit.

Desigur, un papă are puterea de a invoca autoritatea ex cathedra pentru a soluţiona o problemă de drept natural – dar nu există un consens că vreun papă a făcut acest lucru vreodată. Purtătorul de cuvânt al Papei Paul al VI-lea a negat că papa ar fi făcut acest lucru în Humanae Vitae , iar papa nu l-a contrazis, nici papii ulterioare, chiar şi atunci când au reiterat acea învăţătură autoritară, care cere supunerea noastră religioasă. Când Paul al VI-lea a oferit această învăţătură, el vorbea în consonanţă cu secolele de învăţătură anterioară a Bisericii, aşa cum recunoaşte chiar şi John Noonan în cartea sa impresionantă (dacă disidentă) Contracepţia . În acest sens, deci, Papa Pavel exercita Magisteriul papal obişnuit, aplicat unei probleme de drept natural.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre declaraţiile papale despre economie şi politică – nu dacă suntem sinceri. Dacă nu pretindem în mod convenabil că învăţătura socială catolică a început cu Leon al XIII-lea, că un nou nivel de autoritate magistrală a coborât din ceruri în 1870, atunci trebuie să luăm în calcul un număr destul de mare de declaraţii papale al căror limbaj sună la fel de autoritar ca cel folosit. în Humanae Vitae , care au fost ulterior contrazise de papi sau de un conciliu.

Să lăsăm deoparte, pentru moment, problema care sunt poziţiile papale adevărate sau false. (În fiecare caz, am văzut tradiţionalişti care se agaţă de afirmaţia papală anterioară şi condamnă autorităţile ulterioare ale Bisericii pentru „inovarea” şi trădarea „adevărata” învăţătură catolică.) Singurul punct important aici este că aceste poziţii sunt diferite, uneori radical.

Nu-ti fie frica. Nu voi cataloga fiecare afirmaţie a vreunui papă care îi face pe catolicii moderni să se încremenească. Unii catolici destul de liberali au compilat o carte ca aceasta: Roma a vorbit . Autorii săi intenţionau să minimizeze autoritatea papală până la un punct de dispariţie, să o îndepărteze şi de credinţă şi morală. Cazul lor este exagerat. Dar declaraţiile pe care le-au adunat despre politică şi economie ar trebui să pună o pauză pe oricine afirmă că Isus a vrut să facă din papi oracole politice şi economice. În încercarea de a discerne voinţa lui Dumnezeu de dovezile istoriei, aceste cazuri necesită reflecţia noastră sinceră, nu apărarea de ultimă oră torturată a ideilor preconcepute.

Iată o listă scurtă (şi neexhaustivă) de probleme asupra cărora, de-a lungul timpului, poziţiile papale au făcut ceea ce poate fi numit sincer doar o inversare de 180 de grade. Au fost scrise cărţi academice întregi pentru a explica cum şi de ce – şi uneori pentru a sugera că „dezvoltarea doctrinei” poate fi extinsă pentru a găzdui astfel de inversări.

Nu am spaţiu aici să argumentez de ce astfel de raţionalizări sunt neconvingătoare. Este suficient să spunem că sensul simplu al „dezvoltării” sugerează ceva organic, nu un salt dialectic hegelian de la „A” la „opusul lui A”, nici măcar unul care se întâmplă treptat de-a lungul secolelor. Când un mormoloc se transformă într-un pian cu cotă Steinway, aceasta nu este o dezvoltare organică.

Împrumut cu dobândă. Condamnat timp de secole de papi şi consilii (Clement al V-lea; Lateran II, III, IV şi V) ca un păcat împotriva naturii asemănător sodomiei (Dante, în urma lui Aquino, a pus bancherii alături de pederaşti în Iad), cămătăria a fost ulterior redefinită din „orice interes. ” la „interes excesiv”. Aceasta nu este o modificare minoră, ci o schimbare fundamentală. Pentru a-i aprecia semnificaţia, imaginaţi-vă un viitor papă redefinind „contracepţia” pentru a face loc utilizării sale generale, reţinând permisiunea doar atunci când a fost folosită „în mod abuziv”. Pius al VIII-lea şi Pius XII au permis fiecare împrumuturi cu dobândă, iar Vaticanul conduce propria bancă, care percepe dobândă.
Robie. Mai mulţi papi (Gregore I, Urban al II-lea, Nicolae al V-lea, Paul al III-lea) au permis în mod explicit deţinerea de sclavi de către creştini, iar Sfântul Oficiu al Papei Pius al IX-lea încă apăra licititatea morală a deţinerii de sclavi până în 1866, la trei ani după Emancipare. Proclamare. A durat până la Leon al XIII-lea – după ce sclavia a încetat în majoritatea ţărilor catolice importante – pentru ca un papă să condamne definitiv această practică. Catehismul Bisericii Catolice numeşte acum practica „intrinsec rea”.
Libertatea religioasă. O listă lungă de declaraţii papale din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, făcând ecou bulele papale anterioare şi secolele de practică bisericească, a denunţat ideea că „eroarea are drepturi” şi a reafirmat datoria pozitivă a conducătorilor catolici, ori de câte ori sunt prudenti, de a reprima şi pedepsi ereticii. . Acest lucru este complet contrazis de Conciliul Vatican II , care învaţă că constrângerea statului în chestiuni de conştiinţă încalcă atât legea revelată, cât şi cea naturală – ceea ce înseamnă că este intrinsec rău. Când Conciliul reafirmă partea din vechea învăţătură care insistă asupra drepturilor lui Hristos Regele, el vorbeşte în mod explicit nu despre „state”, ci despre „societăţi” ca având datoria de a recunoaşte şi de a susţine adevărul religios. A echivala „societatea” cu statul înseamnă a aluneca direct în totalitarism – unul dintre relele pe care Consiliul a fost chemat să le abordeze.
Tortura. În slujba reprimării ereziei, nenumăraţi papi au fost complici cu bună ştiinţă la utilizarea torturii pentru a extrage mărturisiri şi a unui mijloc de execuţie (arderea pe rug). Papa Inocenţiu al IV-lea a cerut în mod explicit o astfel de utilizare a torturii. Catehismul Bisericii Catolice învaţă acum că tortura este intrinsec rău (2297).

Oare acei bancheri catolici care au perceput dobânzi neexcesive înainte ca papii să reexamineze întrebarea au comis cu adevărat păcate împotriva naturii? Au păcătuit şi catolicii care s-au alăturat mişcării aboliţioniste, pretinzând că instituţia a fost rea prematură, înainte ca papii să ajungă la ea? Au fost susţinătorii libertăţii religioase în faţa Vaticanului II eretici materiali, până în acea zi din 1963, când Conciliul a ajuns să fie de acord cu ei? Au fost oponenţii torturii vinovaţi pentru predarea unei poziţii înainte ca Biserica să o aprobe?

Sau ar putea fi faptul că noţiunea de „Magisteriu social” este pur şi simplu falsă, că Hristos nu a intenţionat niciodată ca papalitatea să servească o funcţie oraculară în politică şi economie? În schimb, papii încearcă să acţioneze ca păstori şi să-şi consulte cunoştinţele despre tradiţia Bisericii şi legea naturală, pentru a găsi cele mai înţelepte şi mai prudente modalităţi de a aplica principiile atemporale extrase din ambele la un moment dat în timp. . .şi uneori fac greşeli.

Uneori, presiunea societăţii seculare, sau relele înrădăcinate de mult timp, sau interesul personal instituţional sau slăbiciunile personale îi copleşesc şi îi duc în rătăcire. În mod clar, aceasta este ceea ce crede Biserica, altfel s-ar fi simţit obligată să se agaţe în mod fetisistic de primul lucru spus de orice papă cu privire la orice subiect. Papa Francisc (la fel ca fiecare dintre predecesorii săi) s-ar simţi obligat să denunţe activitatea bancară, să apere sclavia şi să permită tortura şi întemniţarea protestanţilor – de teama să nu discrediteze Oracolul.

Cardinalul de atunci Ratzinger a spus aprobator în 1982 că constituţia Gaudium et Spes era o „ contra-programa ” la cea emisă de Pius al IX-lea. Viitorul Papă Benedict al XVI-lea ştia că Biserica nu este căsătorită sacramental cu orice afirmaţie despre economie şi politică a vreunui papă. Nici laicii nu sunt. Dacă papii ar putea greşi în legătură cu ceva de genul sclaviei – când laicii protestanţi precum William Wilberforce au avut dreptate – ar putea să se înşele şi în privinţa imigraţiei sau a economiei. Papii ar putea asculta prea îndeaproape de înţelepciunea seculară, opinia liberală sau forţele dominante din ţările puternice (cum ar fi UE), la fel cum au fost papii anteriori când apăreau sclavia.

Domnul nostru şi-a clarificat perfect intenţiile, lăsându-i pe papi să se contrazică între ei pe astfel de subiecte – când El ar fi putut cu uşurinţă să o împiedice, deoarece i-a împiedicat să greşească credinţa sau morala. Nu a vrut niciodată să lase în urmă un oracol. Când inventăm unul pentru confortul nostru, forjăm un viţel de aur.

Sursa: www.InsideTheVatican.com

Contor Accesări: 234, Ultimul acces: 2026-10-26 17:17:54

Timp total: 0.05s...

[]:1