Pr. Alexandru Gherasim: Cinstirea bătrânilor

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Pr. Alexandru Gherasim: Cinstirea bătrânilor – datorie creştină

[2023-05-29]

de Ştefana Totorcea

Pr. Alexandru Gabriel Gherasim a prezentat luni, la Conferinţa de primăvară a clericilor din Arhiepiscopia Bucureştilor, un referatul intitulat „Cinstirea bătrânilor – datorie creştină. Forme de cinstire a bătrânilor”.
Clericul este parohul Bisericii „Sf. Silvestru” din Capitală, comunitate care a înfiinţat un centru social pentru vârstnici.
Redăm versiunea scurtă a referatului, prezentată în cadrul evenimentului.
Cinstirea bătrânilor – datorie creştină. Forme de cinstire a bătrânilor
„Bătrâneţea este o cunună strălucită; ea se află mergând pe calea cuvioşiei” (Pr 16, 31). Deci cel care o ia pe alte căi, chiar dacă ajunge la bătrâneţe, riscă să nu vadă cununa strălucită, ci să resimtă bătrâneţea ca pe o povară; iar cei neîntăriţi din jurul unor astfel de bătrâni, uneori, o văd şi ca pe o sminteală.
Pe „calea cuvioşiei” recomandată de înţeleptul rege se poate ajunge la bătrâneţea fericită pe care Domnul i-a promis-o lui Avraam: „Iar tu vei trece la părinţii tăi în pace şi vei fi îngropat la bătrâneţi fericite” (Fc 15, 15). Prin urmare, bătrâneţea poate fi fericită în ciuda slăbiciunii, neputinţelor, bolilor şi singurătăţii cu care este ea de cele mai multe ori asociată, şi pe care omul le resimte mai ales atunci când este neîntărit sau lipsit de credinţă. Nu trebuie să înţelegem de aici că cel tare în credinţă îmbătrânind ar fi neapărat ferit de neputinţe şi de boli. Nici patriarhii biblici n-au fost feriţi de ele. Însă pentru cel care îşi ancorează viaţa în Dumnezeu, fericirea cu care este răsplătit în fiecare etapă a vieţii sale estompează sau chiar înlătură suferinţele[1].
Bătrâneţea – etapă finală a vieţii pământeşti
Chiar din prima carte a Sfintei Scripturi putem desluşi că bătrâneţea este etapa finală a vieţii pământeşti, care poate varia ca întindere şi ca moment de începere, dar care ar trebui să-l aducă pe om în punctul în care să înţeleagă că şi-a îndeplinit menirea în această lume şi că este pregătit să treacă în cea de dincolo: „Apoi, slăbind, Avraam a murit la bătrâneţi adânci, sătul de zile, şi s-a adăugat la poporul său (Fc 25, 8).
Asemenea lui Avraam au îmbătrânit şi au trecut la părinţii lor şi: fiul său Ismael (Fc 25, 17); fiul său Isaac (Fc 35, 29); regele David (1 Par 23, 1 şi 29, 28); Iehoiada preotul (2 Par 24, 15-16); Iov (Iov 42, 17). Înţelegem din toate aceste exemple că bătrâneţea este un dar şi că poate avea un har deosebit dacă omul ştie s-o trăiască; în acelaşi timp este un mod de a verifica cum a fost trăită tinereţea.
Bătrâneţea este asociată – în multe cazuri – cu înţelepciunea
Pentru cei ce trăiesc drept înaintea Domnului, bătrâneţea devine o cunună strălucită şi este asociată cu înţelepciunea. Însă remarca dreptului Iov: „La Dumnezeu se află înţelepciunea şi puterea; sfatul şi pătrunderea sunt ale Lui” (Iov 12, 12-13), ne descoperă că nimeni, oricât de înaintat în vârstă ar fi, nu ajunge înţelept dacă nu-i dăruieşte Dumnezeu înţelepciune.
Într-un alt loc, vorbind de cei în vârstă, înţeleptul Solomon zice: „Podoaba celor bătrâni (este) părul lor cărunt” (Pr 20, 29). Dar ca nu cumva cineva să se amăgească că simpla încărunţire îi aduce şi înţelepciune, tot el adaugă: „Bătrâneţile cinstite nu sunt cele aduse de o viaţă lungă, nici nu le măsori după numărul anilor. Înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrâneţilor înseamnă o viaţă neîntinată” (Sol 4, 8-9).
Autoritatea bătrânilor înţelepţi – cârmuirea comunităţilor în Vechiul Testament
Sfânta Scriptură evidenţiază faptul că bătrânii înţelepţi au avut dintotdeauna un rol deosebit în cârmuirea comunităţilor mai mici sau mai mari. Aceştia constituiau un corp social respectat fiind numiţi: „bătrânii fiilor lui Israel”, „bătrânii obştii”, „bătrânii cetăţii” sau „bătrânii întâistătători”.
Bătrânii sunt sfătuitori şi pilduitori spre înţelepciune; a nu avea bătrâni este o pedeapsă de la Dumnezeu pentru o comunitate.
Sfaturi de urmat, sfaturi de ignorat, sfaturi şi atitudini de condamnat
Sunt cazuri în care cel care nu ascultă şi nu urmează sfatul bătrânilor are mult de pierdut; iar când cel neascultător este conducător al unei comunităţi consecinţele nefaste ale neascultării sale se pot răsfrânge asupra întregii comunităţi.
Dar există şi bătrâni care dau sfaturi şi manifestă atitudini vădit nedrepte, care din capul locului trebuie condamnate. Sfânta Scriptură ne oferă exemple şi de bătrâni nedrepţi.
Bătrâneţea este asociată – în cele mai multe cazuri – cu neputinţa
Aşadar, nu trebuie să ne amăgim cumva că bătrâneţea aduce în mod obligatoriu şi înţelepciune. De multe ori nu aduce. Şi chiar atunci când aduce, pe lângă înţelepciune bătrâneţea mai aduce şi neputinţe. Nu toţi au tăria lui Moise: „Şi era Moise de o sută douăzeci de ani când a murit; dar vederea nu-i slăbise şi tăria lui nu se împuţinase” (Dt 34, 7).
Psalmistul este conştient de faptul că la bătrâneţe îi va scădea tăria proprie; prin urmare se încredinţează Domnului şi aşteaptă izbăvire de la El: „Nu mă lepăda la vremea bătrâneţilor; când va lipsi tăria mea, să nu mă laşi pe mine […]. Până la bătrâneţe şi cărunteţe, Dumnezeule, să nu mă părăseşti, ca să vestesc braţul Tău la tot neamul ce va să vină” (Ps 70, 10 şi 19-21).
Bătrânul înţelept poate să-şi controleze neputinţele şi poftele; şi poate opri neputinţele trupului să nu-i copleşească şi sufletul. Un exemplu grăitor în acest sens este Barzilai Galaaditeanul, unul dintre sprijinitorii regelui David. Fiind invitat de rege la Ierusalim ca să fie ospătat, aşa cum şi el îl ospătase pe rege cât timp s-a aflat în refugiu, Barzilai răspunde cu înţelepciune „«Mult oare mi-a mai rămas de trăit, a răspuns Barzilai, ca să merg cu regele la Ierusalim? Eu am acum optzeci de ani. Mai pot eu oare osebi binele de rău? Şi va afla robul tău gustul celor ce va mânca şi va bea? Sau voi fi eu în stare să aud glasul cântăreţilor şi cântăreţelor? […] Dă voie robului tău să se întoarcă, ca să moară în cetatea sa, lângă mormântul tatălui meu şi al mamei mele»” (2 Rg 19, 31-39).
Uneori înaintarea în vârstă umbreşte înţelepciunea. S-a întâmplat chiar şi în cazul celui căruia Dumnezeu i-a dat „minte înţeleaptă şi pricepută” cum nimeni n-a mai avut nici înaintea lui şi nici după el (3 Rg 3, 12). „La timpul bătrâneţii lui Solomon, femeile lui i-au întors inima spre alţi dumnezei şi inima lui nu i-a mai fost deloc întreagă la Domnul Dumnezeul său, ca inima lui David, tatăl său” (3 Rg 11, 4).
Pe de altă parte, „experienţa ne arată că majoritatea oamenilor, odată cu înaintarea în vârstă, se acresc, ajung indispuşi, veşnic nemulţumiţi, cicălitori, cu ticuri, pisălogi, obsedaţi de boli reale sau închipuite, vânând mereu un ascultător care să-i înţeleagă, să-i compătimească […][2]”. Există desigur şi astăzi „bătrâni hieratici, a căror ţinută îţi inspiră respect, şi alţii de la care nu ştii cum să-ţi întorci privirea mai repede”[3]. Căci „poţi îmbătrâni frumos sau poţi îmbătrâni urât”[4]. Putem constata cu uşurinţă că „este un contrast mare între bătrâneţea biblică şi bătrâneţea de azi”[5]. Acest contrast şi mai cu seamă contrastul dintre „bătrânii hieratici” ai zilelor noastre şi cei „acriţi şi mereu indispuşi” – care din păcate constituie o majoritate – ne arată, fără putinţă de tăgadă, că „vina îmbătrânirii o purtăm chiar noi. Dacă e posibil ca un singur bătrân să-şi păstreze intacte forţele fizice şi psihice, înseamnă că acest lucru stă la îndemâna oricărui alt bătrân”[6]. Putem trage aşadar concluzia că „oamenii care îl au pe Dumnezeu ca parte activă a vieţii lor pot îmbătrâni mai frumos”[7].
Se naşte de aici întrebarea: dacă, îmbătrânind, omul începe să-şi piardă înţelepciunea sau dacă niciodată n-a avut minte prea pricepută şi nu-şi poate controla neputinţele, ce atitudine adoptăm faţă de el?!
Oricum ar fi bătrânul, înţelept sau neînţelept, porunca de a-l cinsti rămâne aceeaşi. Numai că cinstea care trebuie să i se acorde îmbracă alte forme. Nu mai aşteptăm noi sfaturi de la el, decât în măsura în care ni le mai poate oferi; în schimb îi acordăm noi îngrijirea de care are nevoie, trupească şi sufletească. Pentru că „una dintre cele mai importante activităţi ale evlaviei omeneşti este îngrijirea bătrânilor, cercetarea lor, comunicarea cu ei şi alinarea singurătăţii lor”[8]. Mai ales îngrijirea acelor bătrâni de care nimeni nu mai este interesat, a celor „care miros a urină şi medicamente, ale căror mâini tremură şi ai căror ochi sunt înceţoşaţi, care se sprijină pe un baston sau care, pur şi simplu, zac în patul unui azil de bătrâni […]. Aceasta, de fapt, este o adevărată faptă bună, anume cea care nu îţi aduce ţie nicio plăcere”[9].
Atitudinea filială şi ajutorarea bătrânilor ca forme de cinstire
Cinstirea pe care ne îndeamnă Sfânta Scriptură s-o acordăm bătrânilor nu face nicio diferenţiere între bătrâni, nici în privinţa înţelepciunii lor, nici în privinţa sănătăţii lor trupeşti sau sufleteşti, cu atât mai puţin în privinţa stării lor materiale.
Sfânta Scriptură propovăduieşte, aşadar, ca atitudinea filială faţă de bătrâni să izvorască din iubire, nu din vreun interes.
„Înaintea celui cărunt să te scoli, să cinsteşti faţa bătrânului şi să te temi de Domnul Dumnezeul tău” (Lv 19, 32).
„Să nu necinsteşti pe om la bătrâneţile lui, căci poate şi noi vom îmbătrâni” (Sir 8, 6).
„Pe cel bătrân să nu-l înfrunţi, ci să-l îndemni ca pe un părinte […]. Pe femeile bătrâne îndeamnă-le ca pe nişte mame” (1 Tm 5, 1-2). Pentru a ne face să înţelegem cât de necesară şi cât de dorită de Dumnezeu este cinstirea celor în vârstă, Sfântul Apostol Pavel ne recomandă să-i privim ca pe proprii părinţi.
Avem însă suficiente exemple, din toate timpurile şi din toate locurile, de indivizi care nu-şi cinstesc nici măcar proprii părinţi, în pofida poruncii: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie” (Iş 20, 12). Porunca este permanentă, în sensul că datorăm cinstire părinţilor nu doar cât suntem copii şi dependenţi de ei; ci şi când devenim adulţi şi părinţii îmbătrânesc. „Ascultă pe tatăl tău care te-a născut şi nu dispreţui pe mama ta când ea a ajuns bătrână” (Pr 23, 22). „Fiule, sprijină pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-l mâhni în viaţa lui. Şi chiar de i se va împuţina mintea lui, ai îndurare şi nu-l dispreţui când tu eşti în putere” (Sir 3, 12-13). Şi cinstirea nu trebuie să înceteze nici după ce părinţii ne trec în cealaltă lume.
Şi celuilalt ucenic al său ajuns episcop, Apostolul neamurilor îi atrage atenţia în mod deosebit cum să se poarte cu cei în vârstă şi cum să-i păstorească în aşa fel încât aceştia să fie vrednici de cinstire: „Bătrânii să fie treji, cinstiţi, întregi la minte, sănătoşi în credinţă, în dragoste, în răbdare. Bătrânele, de asemenea, să aibă în înfăţişare sfinţită cuviinţă, să fie neclevetitoare, nerobite de vin mult, să înveţe de bine, ca să înţelepţească pe cele tinere […]” (Tit 2, 2-4). Din maniera în care sunt transmise sfaturile acestea ne dăm seama că nu toţi bătrânii şi toate bătrânele întâlnite de Apostolul Pavel aveau aceste calităţi.
Consecinţe ale necinstirii bătrânilor
Prorocul Isaia anunţă faptul că „cel tânăr se va purta obraznic cu cel bătrân” (Is 3, 5) printre semnele decăderii societăţii, fiind resimţit ca pedeapsă divină. De fapt, în orice suferinţă, lipsă sau dezordine percepută ca pedeapsă, omul ar trebui să desluşească mai întâi cauza ei, anume îndepărtarea lui de Dumnezeu. Însă chiar şi atunci când omul îşi recunoaşte vinovăţia, el are totuşi tendinţa de a privi toate nenorocirile, cum ar fi faptul că nimeni „de bătrâni nu se îndura”, că „feţele bătrânilor nu au mai fost luate în seamă” (Plg 4, 16 şi 5, 12) şi că cei care au robit poporul „nu s-au ruşinat de cel bătrân” (Bar 4, 16; cf. 3 Ezr 1, 54), în principiu ca pedepse venite de la Dumnezeu, fără a înţelege sau (pre)făcându-se că nu înţelege că toate relele sunt consecinţele lucrării şi purtării (majorităţii) oamenilor dintr-o societate.
Cei fără Dumnezeu care nu văd nimic după viaţa aceasta pământească se îndeamnă reciproc: „Veniţi deci şi să ne desfătăm cu bunătăţile cele de acum şi de făpturi să ne folosim… de cărunteţile bătrânului încărcat de ani să nu ne ruşinăm” (Sol 2, 6 şi 10).
Necinstirea bătrânilor începe cu neascultarea sfaturilor lor bune. Aparent, poţi fi politicos cu un bătrân, însă rămânând opac la toate poveţele sale, îţi poţi face rău nu numai ţie – cum s-a văzut din exemplele prezentate – ci şi bătrânului, făcându-l să se îndoiască de întreaga sa experienţă de viaţă. Teoriile sociologice moderne evidenţiază acest aspect atunci când vorbesc despre „fixarea” vârstnicilor „în roluri fără resurse care nu justifică bogăţia experienţelor lor personale”[10]. Cu alte cuvinte, societatea care marginalizează vârstnicii îngrădindu-le posibilitatea de a-şi utiliza cunoştinţele şi experienţele dobândite de-a lungul vieţii, le grăbeşte degradarea. Şi în loc ca bătrânului să i se dea posibilitatea să fie un ajutor pentru comunitatea în care trăieşte, contribuind în mod real, după puterile lui, la bunăstarea comunităţii, el este privit şi tratat – uneori mult prea devreme – ca fiind o povară pentru comunitate. Chiar aşa sunt definiţi în unele tratate de sociologie: „Vârstnicii au ajuns să fie priviţi ca o povară în economiile vestice, […] fiind văzuţi drept creatori de presiuni intolerabile asupra cheltuielilor publice”[11].
Şi-aşa ajungem la cel de-al doilea aspect al necinstirii bătrânilor, anume neacordarea resurselor şi îngrijirii de care au nevoie. Acuza ar putea fi adusă fiecăruia dintre noi, dar şi comunităţilor în ansamblu care nu poartă grijă în mod corespunzător de bătrânii lor. Afirmaţii de genul: „Ponderea în creştere a persoanelor în vârstă în totalul populaţiei, susţin economiştii, necesită, astfel, o schimbare în politicile de securitate socială”[12], i-ar putea face pe unii să spere că se are în vedere o îmbunătăţire a modului de îngrijire a bătrânilor, o mai mare cinste acordată acestora. Teoretic, aşa ar trebui să fie.
Cert este că „numai într-o societate creştină, unde există loc pentru ideile de compasiune, milă, frică de moarte, dorinţa de a-l sluji pe cel mai slab decât tine şi de a-l asculta pe cel mai înţelept decât tine, va exista loc pentru bătrâni şi aceştia vor fi utili şi importanţi. Va fi nevoie de aceştia ca bunici pentru nepoţi, ca educatori, sfătuitori, păstrători de poveşti şi legende, purtători ai experienţei din generaţiile trecute. Ei vor fi importanţi ca învăţători ai rugăciunii pentru generaţiile mai tinere. Vor fi importanţi ca o amintire vie a acelei mari istorii care stă în spatele fiecăruia dintre noi”[13].
Câteva considerente privind pastoraţia vârstnicilor
Păstorul de suflete, mai mult decât oricine, trebuie să-i cinstească pe cei pe care îi păstoreşte, după cum explicit o spune Însuşi Mântuitorul: „Păstorul cel bun Îşi pune sufletul pentru oile Sale” (In 10, 11).
Fără a exclude posibilitatea ca păstorul de suflete să urmeze uneori sfatul unora dintre păstoriţii săi, cel mai concret exemplu în acest sens oferindu-ni-l adunările, consiliile şi comitetele bisericeşti în componenţa cărora intră şi mireni, cinstirea acordată păstoriţilor de către păstorul de suflete se manifestă în general sub formă de purtare de grijă/îngrijire pentru mântuirea acestora. Slăbiciunea, neputinţele, bolile sau singurătatea de care sunt afectaţi unii bătrâni solicită o grijă specială din partea păstorului de suflete, diferită de cea manifestată în mod obişnuit faţă de ceilalţi păstoriţi. Grija specială faţă de persoanele vârstnice presupune, pe de o parte, ca păstorul să răspundă temerilor şi nevoilor specifice bătrânilor şi, pe de altă parte, să răspundă şi problemelor şi neliniştilor pe care le au copiii, nepoţii sau rudele care poartă de grijă bătrânilor din momentul în care aceştia încep să nu se mai poată descurca singuri, fără ajutor, devenind în definitiv o grijă în plus pentru familie, dacă nu chiar o povară.
Responsabilităţi deosebite îi revin păstorului de suflete în momentul în care se pune problema instituţionalizării unei persoane vârstnice; pe de o parte, păstorului de suflete/ duhovnicului pe care l-a avut respectiva persoană vârstnică până în momentul instituţionalizării ei, cu care ideal ar fi să păstreze legătura; pe de altă parte, păstorului de suflete în grija căruia se află aşezământul în care este instituţionalizată respectiva persoană vârstnică. De remarcat faptul că unii dintre bătrânii instituţionalizaţi n-au avut în viaţa lor un duhovnic până la momentul instituţionalizării; şi într-o astfel de situaţie responsabilităţile păstorului de suflete din aşezământul în care vine persoana vârstnică sunt mult mai mari. De remarcat şi faptul că nu toate aşezămintele sociale oferă şi îngrijire duhovnicească; modul de organizare al unora dintre ele descurajează prezenţa unui păstor de suflete, dacă nu chiar o obstrucţionează; într-un asemenea caz responsabilităţile sporite cad pe umerii păstorului de suflete/duhovnicului pe care persoana instituţionalizată l-a avut, dacă l-a avut, până la momentul venirii ei în respectivul aşezământ social.
În societatea românească problema instituţionalizării persoanelor vârstnice (ca şi cea a copiilor, de altfel) creează încă multe controverse. Unii nu sunt de acord şi consideră nefirească ducerea într-un cămin a celor în vârstă. Şi chiar dacă, în ciuda concepţiei lor, ajung să-şi ducă părinţii sau bunicii într-un cămin, o fac cu strângere de inimă. Alţii o văd cât se poate de normală în condiţiile de trai ale societăţii contemporane şi n-au nici cea mai mică ezitare în a-şi duce într-un cămin părinţii şi bunicii care nu se mai pot descurca singuri. Importantă este şi viziunea bătrânilor înşişi pentru că în definitiv este vorba de viaţa lor, şi ar trebui să aibă un cuvânt de spus atunci când se pune problema luării unei asemenea decizii; evident, în cazul în care aceştia mai au încă o reprezentare a realităţii înconjurătoare şi îşi pot exprima o opţiune.
Un preot duhovnic ar trebui să aibă răspunsuri şi să-i călăuzească, atunci când i se cere, pe toţi cei aflaţi în dilemă în privinţa instituţionalizării persoanelor vârstnice. Prima întrebare la care trebuie să (îşi) răspundă preotul este aceasta: Ducerea părinţilor în vârstă care nu se mai pot descurca singuri într-un cămin de bătrâni impietează cumva porunca dumnezeiască de cinstire a părinţilor?
Cu tact pastoral, în funcţie de interlocutori şi de situaţie, păstorul de suflete va trebui să-şi nuanţeze răspunsul pentru ca în orice chip să mântuiască pe unii (cf. 1 Co 9, 22).
Concluzii
Datoria creştină de a-i cinsti pe bătrâni reiese cu evidenţă din paginile Sfintei Scripturi.
În primul rând ea decurge din îndatorirea generală de a-l cinsti pe omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Cinstirea creştină a omului se manifestă în toate etapele vieţii lui, adică din momentul zămislirii în pântecele maicii sale de-a pururi, în vecii vecilor, căci relaţia unui creştin cu aproapele său nu încetează odată cu punerea sa în mormânt.
Cinstirea îmbracă diverse forme şi se manifestă în funcţie de capabilitatea şi nevoile generale, specifice fiecărei etape din viaţa omului, şi în funcţie de capabilitatea şi nevoile particulare, ale fiecărei persoane în parte.
Mulţi dintre cei care ajung bătrâni acumulează o experienţă de viaţă care ar putea fi utilă generaţiilor mai tinere. Atât Scriptura cât şi istoria ne oferă nenumărate exemple în care generaţii mai tinere au ieşit din nevoi şi din necazuri ascultând sfatul celor mai în vârstă; ne sunt oferite şi exemple în care cei care n-au ascultat poveţele bătrânilor au ajuns în mari dificultăţii şi unii chiar au pierit. Înţelegem de aici că prima formă de cinstire a bătrânilor este ascultarea lor; evident, ascultarea celor care au dobândit o experienţă de viaţă şi care au (încă) percepţia a ceea ce se întâmplă în jurul lor. Să nu ne grăbim însă niciodată să tragem concluzia că un bătrân simplu, care n-a făcut prea multă şcoală la viaţa lui, n-ar putea da sfaturi utile; sau că un bătrân imobilizat de neputinţele fizice, care abia mai poate vorbi, n-ar putea să ne lumineze într-o căutare a noastră mai mult decât toate şcolile pe care le-am putea urma.
Mulţi dintre oameni îmbătrânesc însă nereuşind să se înţelepţească oricât de mult ar înainta în vârstă. Mai sunt şi bătrânii care, în ciuda experienţei de viaţă acumulate, din pricina unor boli, de cele mai multe ori mentale, ajung incapabili să mai dea vreun sfat. Cum îi cinstim pe aceştia de la care nu (mai) avem ce asculta? Cinstea pe care suntem datori să le-o acordăm trebuie să se manifeste prin îngrijirea lor, trupească şi sufletească.
În fine, ar mai fi o categorie de oameni care ajung să îmbătrânească, învechindu-se în cele rele, unii dintre ei fiind de-a dreptul ostili lui Dumnezeu şi oamenilor. Merită aceştia vreo cinste oare?
Creştinul este dator să cinstească chipul lui Dumnezeu din fiecare om; oricât de desfigurat ar ajunge acest chip prin uneltirile vrăjmaşului, creştinul – şi mai cu seamă păstorul de suflete – trebuie să se străduiască să scoată acest chip al lui Dumnezeu la lumină. Îngrijirea acordată şi unor astfel de bătrâni, după modelul bunătăţii Părintelui Ceresc, ar putea să-i întoarcă chiar şi pe unii dintre cei mai răi. Şi chiar dacă unii sunt atât de ostili încât nici nu ne permit să ne apropiem de ei, să nu încetăm a ne ruga pentru sufletele lor. Căci ce cinstire mai mare am putea aduce cuiva decât să ne rugăm pentru mântuirea sa?!
NOTE
[1] A se vedea: Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Evanghelia slavei lui Hristos. Predici la Duminicile de peste an, Bucureşti, Basilica, 2016, p. 47: „omul bolnav se poate folosi de o suferinţă a trupului pentru a dobândi o stare de sănătate a sufletului în relaţia lui cu Dumnezeu şi cu semenii”; şi Sf. Porfirie Kavsokalyvitul, Cuvinte despre boală şi mângâiere, Bucureşti, Edit. Sophia/Metafraze, 2017, p. 23: „Durerile pe care le am de pe urma bolilor nu sunt dureri. Acestea îi dau de lucru trupului, eu nu le iau în seamă. Am parte de «certarea Domnului». «Căci pe cine iubeşte Domnul îl ceartă». Bolile mele sunt o înlesnire aparte dată de Dumnezeu, Care mă cheamă să pătrund înlăuntrul tainei iubirii Sale şi, prin harul Său, să mă străduiesc să-I răspund. Dar eu nu sunt vrednic”.
[2] Ierom. Agapie CORBU, „Nimeni să nu dispreţuiască tinereţea ta”…, p. 59.
[3] Sorin LAVRIC, „Bătrâneţea mistică”, în: Cum (să) îmbătrânim, Marina DUMITRESCU (coord.), Bucureşti, Baroque Books & Arts, 2016, p. 116.
[4] Costion NICOLESCU, „În căutarea devenirii întru asemănare”, în: Cum (să) îmbătrânim, Marina DUMITRESCU (coord.), Bucureşti, Baroque Books & Arts, 2016, p. 175.
[5] Pr. Emanoil BĂBUŞ, „ Îmbătrânirea: acceptarea şi înţelegerea propriei existenţe”, în: Cum (să) îmbătrânim, Marina DUMITRESCU (coord.), Bucureşti, Baroque Books & Arts, 2016, p. 27.
[6] Mircea MIHĂEŞ, „Bătrâneţea. Mod de întrebuinţare”, în: Cum (să) îmbătrânim, Marina DUMITRESCU (coord.), Bucureşti, Baroque Books & Arts, 2016, p. 137.
[7] Pr. Emanoil BĂBUŞ, „ Îmbătrânirea: acceptarea şi înţelegerea propriei existenţe”…, p. 27.
[8] Părintele Andrei TKACEV, Bătrâneţea – vârsta luminării…, p. 198.
[9] Părintele Andrei TKACEV, Bătrâneţea – vârsta luminării…, pp. 199-200.
[10] Diana-Cristina BÓDI, Persoanele vârstnice. Resursă importantă în familie şi societate, Iaşi, Institutul European, 2017, p. 83.
[11] C. PHILLIPSON, Reconstructing Old Age: new agendas for social theory and social policy, London, Sage, 1998, p. 17, apud Diana-Cristina BÓDI, Persoanele vârstnice. Resursă importantă…, p. 81.
[12] Diana-Cristina BÓDI, Persoanele vârstnice. Resursă importantă în familie şi societate…, p. 81.
[13] Părintele Andrei TKACEV, Bătrâneţea – vârsta luminării…, p. 145.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 364, Ultimul acces: 2026-10-10 00:04:08

Timp total: 0.04s...

[]:1