Massimo Borghesi – un studiu ştiinţific despre gândirea Papei Francisc (II)

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.65s...

Ştiri şi Evenimente

Massimo Borghesi – un studiu ştiinţific despre gândirea Papei Francisc (II)

[2018-01-10]

O nouă carte despre Papa Francisc
Confuzia în Biserică există. Însă „cel care o provoacă nu este desigur Papa, ci sunt cei care, pentru a-l contracara, nu ezită să înmulţească glasurile disensiunii”. Astfel susţine filozoful Massimo Borghesi, autor al primului studiu ştiinţific despre gândirea Papei Francisc, „Jorge Mario Bergoglio. O biografie intelectuală”, care în următorul interviu pentru Vatican Insider, tradus de pr. Mihai Pătraşcu pentru ITRC.ro, comentează noile critici aduse gândirii teologice a lui Joseph Ratzinger, documentul scris de cei trei Episcopi cazaci despre Amoris laetitia şi matricea neoscolastică a tradiţionalismului care acuză de modernism Conciliul Vatican II şi pe Papii care au urmat de atunci. Iată ultima parte a interviului.

– Sunteţi de acord cu aceia care repetă că astăzi în Biserică este „confuzie”?
– Confuzia este evidentă. Numai că, desigur, cel care o provoacă nu e Papa, ci sunt cei care, pentru a i se împotrivi, nu ezită să înmulţească vocile de disensiune, semnalele de cedare, lipsa de mobilizare şi golirea bisericilor. Ca şi cum pontificatele Papilor Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea, Benedict al XVI-lea, ar fi fost nişte plimbări liniştite şi mulţimile s-ar fi revărsat la Liturghiile duminicale. Anul 1989 i-a privat şi pe conservatori de memoria istorică. Ceea ce uimeşte în criticii Papei este îndârjirea în a scoate în evidenţă episoadele „negative”. În bloguri, în Facebook, sunt în căutarea continuă a cazului distonat. Există parcă impresia că nu au ochi pentru mărturiile pozitive, care există, nenumărate, în lume. Şi în aceasta sunt „moderni”. Sunt părtaşi de orbirea mass-media, care au ochi numai pentru negativ. În realitate, au nevoie de negativ pentru „a fi”. Îl critică pe Hegel, cum fac Redaelli şi Livi, care îl acuză pe Ratzinger că este hegelian (sic!), şi în acelaşi timp sunt „dialectici”. Pentru ei a se pune înseamnă a se opune. Ca în Hegel.
– Dante spunea că nu adevărul este contrariul unei erezii, ci o erezie în sens opus. Cine critică Amoris laetitia, afirmând că documentul şi interpretările sale favorizează subiectivismul şi etica situaţiei, nu riscă să cadă în extrema opusă, acel obiectivism care face să dispară complet subiectul, intenţiile sale, circumstanţele atenuante, istoriile personale?
– Obiectivismul este o caracteristică a neoscolasticii, pentru că neotomismul se constituie în opoziţie cu subiectivitatea modernă. În opoziţia sa, aruncă şi copilul cu apa murdară. Nu înţelege că dimensiunea subiectului, a libertăţii, este implicată de Revelaţia însăşi. Altminteri am avea un Dumnezeu împărat al lumii, şi nu pe Dumnezeu pe cruce. Pentru tradiţionalişti, dimpotrivă, orice subliniere a subiectului, a „experienţei” adevărului, este subiectivism, deci modernism. Acuzele la Amoris laetitia se explică şi astfel. Pentru critici, între norma inviolabilă a indisolubilităţii căsătoriei şi cazul particular nu există nimic la mijloc. Orice declinare specială a normei pornind de la condiţiile concrete ale subiectului este o cădere în relativism, în etica situaţiei, în praxism. Nu au cea mai mică idee despre faţetele implicate de teologia morală şi de dreptul canonic. Peste tot văd pericolul subiectivismului.
Tradiţionaliştii nu au încredere nu numai în liberalismul etic, ci şi în cel politic. Opoziţia faţă de Conciliul Vatican II este o opoziţie „teologico-politică” faţă de principiul libertăţii religioase stabilit de Conciliu. Cum afirmă tot de Mattei: „Poate să existe un act al Magisteriului autentic şi solemn, dar eronat. Aşa a fost de exemplu, după părerea mea, declaraţia conciliară Dignitatis humanae care, dincolo de caracterul său pastoral, este fără îndoială un act magisterial şi, la fel de sigur, contrazice, în manieră cel puţin indirectă şi implicită, învăţătura Bisericii despre libertatea religioasă”. De Mattei nu se întreabă aici dacă tradiţia din Sillabus nu contrastează cu tradiţia Bisericii din primele patru secole, până la Teodosiu, fermă în afirmarea principiului libertăţii religioase reafirmate în Dignitatis humanae. Este ceea ce clarific în volumul meu din 2013, Critica teologiei politice. De la Augustin la Peterson: sfârşitul erei constantiniene. Şi aici suntem în faţa celebrării unei feţe istorice a tradiţiei care nu se confruntă cu întreaga dezvoltare a tradiţiei Bisericii.
Tradiţionaliştii sunt antimoderni şi neliberali, însă sunt împotriva Papei. Neliberali şi protestanţi: un paradox. În realitate, sunt împotriva lui Petru pentru că, după Conciliu, au abandonat vestigiile puterii regale. Critică autoritatea sa pentru că nu vor să aibă o autoritate absolută. Nu iubesc simplitatea păstorului, adoră blănurile de hermină. Confundă sacralitatea cu aparenţele înşelătoare ale puterii, smalţurile, ramele aurite. În fond, visează Sacrul Imperiu Roman cu pierderea căruia nu s-au resemnat niciodată.
– Deja de mulţi ani, pe atunci Cardinalul Ratzinger punea întrebarea despre validitatea efectivă a căsătoriilor celebrate fără credinţă. La originea multor discuţii în actuala perioadă eclezială pare să existe, până la urmă, raportul cu modernitatea şi întrebarea despre evanghelizare: cum se vesteşte Evanghelia astăzi, în contexte tot mai „lichide”, descreştinate şi secularizate?
– Şi Cardinalul Müller, în interviul cu Dvs, a amintit reflecţia lui Ratzinger: „În faţa instruirii adesea insuficiente în învăţătura catolică şi într-un ambient secularizat în care căsătoria creştină nu constituie un exemplu de viaţă convingător, se pune problema validităţii şi a căsătoriilor celebrate după ritul canonic. Există un drept natural de a încheia o căsătorie cu o persoană de sex opus. Acest lucru este valabil şi pentru catolicii care s-au îndepărtat de credinţă sau au menţinut numai o legătură superficială cu Biserica. Deci cum trebuie considerată situaţia acelor catolici care nu apreciază sacramentalitatea căsătoriei creştine sau chiar o neagă? Despre aceasta, Cardinalul Ratzinger voia să se reflecteze, fără a avea o soluţie frumoasă şi pregătită… Este posibil ca penitentul să fie convins în conştiinţă, şi cu bune motivaţii, de invaliditatea primei căsătorii, cu toate că nu poate oferi proba canonică. În acest caz căsătoria validă în faţa lui Dumnezeu ar fi cea de-a doua şi păstorul ar putea acorda Sacramentul, desigur cu precauţiile oportune pentru a nu scandaliza comunitatea credincioşilor şi a nu slăbi convingerea în indisolubilitatea căsătoriei”.
Cuvintele Cardinalului sunt clare. Sub acest profil Amoris laetitia constituie o aprofundare efectivă a poziţiei Bisericii cu privire la căsătorie. Face aceasta ţinând cont de inviolabilitatea normei care nu este atenuată şi, în acelaşi timp, de condiţiile istorice efective în care se coboară, astăzi, mesajul creştin. Optica exortaţiei apostolice este cea misionară, a unui creştinism care, în pofida semnelor creştine care provin de la istorie, se dezvoltă într-o lume, în largă măsură, neo-păgână. Acesta este punctul în care poziţia Papei diferă de cea a tradiţionaliştilor. Pentru Papa, orizontul misionar, dictat de vestire şi de întâlnirea martorilor marcaţi de milostivirea lui Dumnezeu, este cel care trebuie să conducă prezenţa creştinului în lumea de astăzi. Pentru tradiţionalişti, dimpotrivă, reafirmarea simplă a dogmei, în puritatea sa diamantină, este cea care trebuie să orienteze o prezenţă militantă care vede în lumea de astăzi numai adversarul dintr-o luptă care nu se va termina. Mărturia nu este compasiune, milostivire, fermitate ideală. Nu, este luptă, contrast dialectic între identităţi care nu se pot uni, străine, duşmane. În critica lor adusă noţiunii de „dialog” a progresiştilor tradiţionaliştii au devenit, fără să îşi dea seama, nişte manihei, din ură faţă de irenismul pacifismului apar ca nişte cântători ai războiului.

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 1595, Ultimul acces: 2026-10-20 19:57:25

Timp total: 0.65s...

[]:1